Pe masura ce momentul extinderii se apropie, cele opt state din Europa Centrala si de Est care vor adera la Uniunea Europeana la 1 mai 2004 – Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, alaturi de cele trei state baltice Estonia, Letonia, Lituania -, la care se spera sa se adauge din 2007 Romania si Bulgaria, intrebarile legate de ceea ce le asteapta incep sa se inmulteasca. Daca guvernele tarilor vizate nu se intrec in a face publice consecintele procesului de extindere, raspunsurile incep sa se faca auzite din partea analistilor.
Potrivit Cato Institute din Statele Unite, aderarea va aduce o serie de beneficii, dat fiind ca tarile viitoare membre vor beneficia de reducerea barierelor pentru comert si investitii, pe care le prevede statutul de membru. Totodata, avantaje ar urma sa rezulte si din liberalizarea pietei muncii. Dar, apreciaza specialistii aceluiasi institut, pe baza concluziilor studiului, extinderea este doar conditia necesara, dar nu si suficienta, pentru cresterea economica a statelor respective, pe principiul, verificat de practica economica de nenumarate ori, ca optimizarea economica este rezultanta efectului combinat al intrarii pe piata comuna a Uniunii cu cele ale unei puternice liberalizari.
Din pacate, viitoarele membre, apreciaza studiul citat, vor fi in situatia de a alege intre a intra pe piata UE sau a apasa pe pedala liberalizarii. Pentru specialisti, explicatia este relativ simpla. In loc sa se foloseasca de instrumentul foarte util si eficient al acordurilor comerciale cu UE, care sa le garanteze castiguri in anumite conditii, dar care le-ar asigura o piata relativa, ele vor fi nevoite sa intre direct pe o piata din ce in ce mai centralizata, unde trebuie sa se supuna acelorasi reguli ca si colegele cu state mai vechi in clubul european, situatie in care se anticipeaza ca avantajele noilor venite vor fi incet-incet eliminate pana la o relativa uniformizare a potentialitatilor fiecarui stat membru.
Nu intamplator, domeniile care vor costa cel mai mult viitoarele membre sunt si cele mai sensibile in randul actualelor state membre, si anume piata muncii, agricultura si mediul. Primele doua sunt si cele mai mari potential-generatoare de conflicte, de unde si nevoia de a le tine sub control. Astfel, se apreciaza ca regulile de pe piata muncii vor face din muncitorii noilor membre lucratori mai putin competitivi, ceea ce presupune un nivel mai mare al somajului si deci cheltuili mai crescute cu protectia sociala. Totodata, subventiile la productia agricola vor avantaja vechile membre, cu atat mai mult cu cat sunt mai mari, in conditiile in care noilor venite le-ar fi dificil sa egalizeze nivelul subventiilor. In plus, cheltuielile pe care le reclama noile reguli comunitare privind protectia mediului se estimeaza a se ridica la 120 de miliarde la nivelul celor opt viitoare membre din 2004.
Solutia ar fi, explica aceiasi autori, exercitarea unor presiuni tot mai mari fata de tendintele centraliste ale Bruxellesului, calea fiind diverse tipuri de parteneriate cu state mai putenice ale Uniunii, care pot ridica vocea cu succes in forurile de decizie ale UE. Ar mai fi nevoie, totodata, si de pastrarea dreptului de veto national in luarea deciziilor, revizuirea politicii agricole si rezistenta la adoptarea costisitorului sistem european de protectie sociala, prevazut in noua constitutie continentala.
