Uite cine ne învață democrație!
Cocoțat pe valul unei Revoluții care s-a dorit anti-comunistă, „dizidentul” Ion Iliescu ne povestea, în decembrie 1989, că Nicolae și Elena Ceaușescu „Nu au avut nimic de-a face cu socialismul științific. Ei doar au întinat nobilele idealuri ale comunismului!”. Iar norocul nostru a fost chiar el, „dizidentul de omenie” care, venit „ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră”, s-a angajat se ne conducă pe drumul democrației și al libertății. Și până la urmă chiar ne-a și condus, târându-ne prin cele mai oribile hârtoape politice. Dar, de vreo șapte ani încoace, de când a scăpat de grija celui de al „en-șpelea” mandat prezidențial, Ion Iliescu a devenit un soi de „Babă Safta” guralivă, soră de cruce cu „Adevărata Mamă Omida”, o cotoroanță care, așezată comod pe marginea șanțului, își dă cu părerea despre tot ce-i trece prin cap. Iar acum, tocmai el, autorul moral al celor mai cumplite dintre „Mineriade”, se laudă că ne învață subtilele taine ale democrației. Și ne ceartă că nu suntem în stare să ne vedem ferim din calea unei noi dictaturi odioase, care ne amenință de după fiecare colț de stradă. Din păcate pentru el, tot ceea ce reușește Iliescu să ne convingă, cu adevărat, este că muierile cele mai puritane și moraliste sunt curvele bătrâne la care nu se mai uită nimeni.
Acum, vechea codoașă comunistă vrea să ne convingă că ar fi o dalbă fecioară, care n-a avut absolut nimic în comun cu violul colectiv căruia poporul român i-a fost victimă câteva decenii la rând. Filozofii spun că „acela care poate controla trecutul are puterea de a modela viitorul”. Așa o fi! Dar Ion Iliescu este unul dintre ultimii români care are de ce se mândri cu trecutul său de înalt activist comunist.
Omul de casă al Ceaușeștilor
Într-un interviu mai vechi Ștefan Andrei, fost demnitar comunist de rang înalt a spus despre „Nea Nelu”: „Iliescu? Ăsta a fost un pui de lele! El și-a ucis părinții, domnule! Familia Ceaușescu a fost ca și familia lui! Hai să vă spun povestea lui. (…) Prin prin anii’ 60, începuse marea schimbare. În acest timp, președinte al Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România (UASCR) era unu’, Ion Iliescu. (….) Relațiile dintre Ion Iliescu și familia Ceaușescu au fost niște relații extraordinare. Adică, pe când era el băietan, Elena Ceaușescu merge la închisoare la Târgu Jiu de mână cu Iliescu. Ea mergea la frate-sau și el se întâlnea cu taică-sau. Elena povestea cum mergeau împreuna; el cu mama lui adoptiva, ca prima l-a părăsit, și cu Elena Ceaușescu. Schimbau trenul la Filiași. și, spunea Elena: “Dormeam toți într-o odaie acolo. Nici nu ne jenam de Ionel, era un băiat în pantaloni scurți”. Era în ’43, avea vreo 13 ani. Vă dați seama, Ceaușeasca nu spunea multora “Ionele”. Au fost apoi la chefuri cu taică-său, Alexandru Iliescu, și el, și ea, Ceaușeștii. Chiar se spune că unchiul lui Iliescu, Eftimie, și el ilegalist, a fost amantul Elenei Ceaușescu”. Am putea crede că toate acestea nu sunt decât vorbele unui bătrân și ranchiunos activist de partid, scos din toate jocurile politice. Istoria recentă îi dă însă dreptate. Iar vechile documente de arhivă referitoare la perioada UASCR-istă a vieții lui Iliescu îl descriu exact așa cum a fost: un activist tânăr și ambițios, ferm hotărât să urce toate treptele ierarhiei comuniste, chiar cu prețul călcării pe cadavre.
Glasul arhivelor
În tinerețea sa, Ion Iliescu a fost Președintele Uniunii Asociaților Studențești din RPR. Cei care au avut răbdarea de a căuta prin arhivele vremii au găsit Raportul de activitate al Consiliului Uniunii Asociațiilor Studenților din RPR, din anul 1959, prezentat chiar de către Ion Iliescu. Ocazie cu care el a criticat tot ceea ce era de criticat în acea perioadă.
“Studenții noștri, în marea lor majoritate, manifestă un viu interes pentru însușirea învățăturii marxist-leniniste. Ei înțeleg că numai această învățătură poate da fiecărui intelectual o concepție justă despre viață. Trebuie arătat însă că mai există, din păcate, unii studenți cu un orizont îngust, limitat, în general slab pregătiți, care studiază mecanic, scolastic, și care nu se preocupă de interpretarea științifică a fenomenelor naturii și societății și a propriei lor specialități”. Poate că toate acestea ar mai fi de înțeles. Dar tot acolo, tânărul Iliescu mai spunea că: „rămășițele claselor exploatatoare răspândesc calomnii împotriva poporului și socialismului, otrava naționalismului și cosmopolitismului, concepții idealiste, mistice, disprețul față de muncă, descompunerea morală… rămășițele claselor exploatatoare, elementele legionare, fasciste, propaganda imperialistă încearcă să mai răspândească și astăzi, în special în rândurile tineretului și mai ales ale tineretului studios, otrava naționalismului”. Patriotism, dragoste de țară? Toate erau pentru Iliescu doar niște mofturi, „otravă naționalistă”. Tot cam pe atunci, Iliescu se văita în fața superiorilor, în cel mai autocritic mod cu putință că, printre dificultățile activității sale pe linie culturală și pe aceea că a avut de luptat cu „o serie de tendințe de a se introduce muzica de jazz în repertoriu”.
Vremea „turnătorilor”
Tot pe vremea când era mare activist, responsabil cu studenții Iliescu spunea că: „Noi trebuie să cultivăm cu cea mai mare grijă înălțătoarele sentimente de prietenie, colegialitate, solidaritate și tovărășie, însă bazate pe principiile moralei noastre noi: să fim mereu cu inima deschisa, dar față de adevărații noștri prieteni, colegi și tovarăși, împreună cu care ne pregătim să devenim cadre folositoare construcției noastre socialiste, și nu față de cei care caută să ne submineze idealurile”. Față de aceia exista o singură obligație: „În lupta împotriva ideologiei străine un pericol deosebit de mare îl reprezintă împăciuitorismul, lipsa de vigilență și combativitate”. Iar asta a adus la lumină cea mai oribilă tagmă de „oameni noi”: turnătorii.
„Grupul Gordan”
Unul dintre episoadele ”Memorialului Durerii a relatat drama „Grupului Gordan”, compus din opt studenți de la Facultatea de Medicină Generală din București care, în momentul arestării lor erau în anul VI, cu doar câteva zile înaintea absolvirii. Semnalat de Agentură că ar avea atitudini dușmănoase față de Regim, grupul Gordan, a fost pus sub urmărire informativă încă de pe 31 august 1957. de fapt „Agentura” era Vasile Nicolae, student și el, coleg cu membrii acelui grup dar și informator al Securității. Acesta era unul dintre „studenții buni” pe care și-i dorea Ion Iliescu. Intervievat în cadrul acelui episod al „Memorialului”, Eusebiu Munteanu, unul dintre membrii „grupului Gordan” a relatat: ”Unul din colegi, din fericire, a ajuns în mijlocul nostru mai târziu pentru că altfel acuzațiile ar fi fost mult mai grave. A sesizat Securitatea, nu că a sesizat Securitatea, el era pus să facă așa ceva. Și în urma mărturiei lui, am fost arestați, anchetați după metodele cunoscute, nici nu mai este nevoie să le pomenesc, și condamnați la închisoare între 10 și 5 ani. Despre ce era vorba? ”Numitul Munteanu Eusebiu a fost învinuit pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale constând în aceea că în cursul anilor 1957-1958 a purtat discuții cu coinculpatul Gordan Victor cu care ocazie a adus elogii poeziei și literaturii scrise în timpul regimurilor burgheze făcând afirmațiuni dușmănoase că poezia și literatura în timpul regimului democrat popular ar fi inferioare pentru că în RPR n-ar exista libertatea creației. Tot în cadrul acestor discuții inculpatul a făcut afirmații calomnioase la adresa RPR și URSS arătând că între relațiile dintre RPR și URSS nu ar exista reciprocitate întrucât URSS ar domina prejudiciind astfel economia RPR”. Notele informative ale colegului lor de facultate intrau adânc în viața fiecăruia dintre membrii grupului. Despre unul spuneau că are un părinte care a fost deținut politic. Despre un altul că a avut un tutore spiritual catolic, și el condamnat. În alte file se spune că acest grup ar vrea să ia legătura cu partizanii din munți și că ar urma să acționeze ca în Ungaria.
Până și securiștii erau siderați…
Atât de grave erau concluziile spuse de surse, încât până și ofițerii interveneau pe note scriind: „care partizani? Unde sunt ei? Aiureli!”. Apoi au început verificările studenților, în orașele de origine. Părinți, frați, puși și ei sub urmărire informativă. În fața atâtor elemente care îi incriminau ca fiind un real pericol social, în septembrie 1958 cei opt membri ai „Grupului Gordan” au fost arestați. Securitatea nu avea probe. Nici perchezițiile nu le oferă dar mai erau 3 zile până la examenul de stat și risca să-i piardă. După o anchetă de 4 luni se pun concluziile de învinuire. Au fost judecați în același an de Tribunalul Militar București.
Vremurile de atunci au trecut de mult. Avem imaginile celor întemnițați dar nu avem în dosare și fotografia celui ce i-a turnat. În arhiva CNSAS s-a descoperit că informatorul Vasiliu Titu, alias Vasile Nicolae, a continuat să servească Securitatea în mediile medicale. Drept recompensă pentru munca depusă în descoperirea grupului de elemente dușmănoase, i s-a acordat suma de 1000 de lei. După război, pentru foștii colaboraționiști francezii au introdus termenul de indemnitate națională, o pedeapsă echivalent cu degradarea civică. La noi, foștii torționari se bucură de imunitate. După 6 ani de închisoare, în 1964, foștii studenți la Medicină au fost puși în libertate. S-au reînscris la examenul de Stat, au absolvit și drumurile lor s-au despărțit. Victor Gordan, a părăsit țara, devenind în Statele Unite o personalitate medicală recunoscută. El este cel care a descoperit acel virus care provoacă „Sindromul Golfului”. Ceilalți au profesat medicina. Iar Iliescu, cel care a girat smulgerea lor de pe cursul firesc al vieții a ajuns, cumplită ironie a sorții, primul președinte al României democrate!
Vasile Surcel
