Într-o postare pe facebook, Adrian Papahagi reface filmul PMP, așa cum l-a trăit:
„Iulie 2013: Lansat PMP. Am fost unul dintre fondatori, într-o companie foarte onorabilă. La fel de onorabilă Fundația mamă.
Iulie-Decembrie 2013: Alergătură, creat filiale, inaugurat sedii, scris programe, făcut evenimente, reuniuni. Totul, cel puțin în ce mă privește, prin privațiuni personale (plătit benzină, hoteluri din buzunar). Sediu la Cluj plătit exclusiv din cotizațiile noastre. Adus scaune, computere vechi de-acasă. Totul grassroots, cinstit, transparent.
29 ianuarie 2014: Ies actele de la tribunal. Desant Elena Udrea + mai mulți deputați. Udrea se comportă ca șefa de facto a PMP. I-am ținut cu greu piept în primul Colegiu Național de Coordonare, la Sighișoara, în 1 februarie 2014, unde am încercat să apăr statutul și să reamintesc noilor veniți că partidul acela avea totuși o conducere interimară, dar legitimă.
8 februarie 2014: eveniment FMP la Cluj, cu participarea Președintelui Băsescu și a Primarului Emil Boc. E momentul în care am înțeles clar că noi suntem doar de formă lideri ai partidului și că Traian Băsescu o consideră pe Elena Udrea liderul de facto al PMP. Din acel moment, aveam următoarele opțiuni: 1. să plec capul și să mă fac că nu văd; 2. să fac scandal și să denunț starea de fapt; 3. să plec. Nu doream scandalul, nici să decredibilizez partidul pe care îl co-fondasem și la care muncisem, dar nu puteam nici să mă încolonez slugarnic în spatele unui politician dubios.
10-15 februarie 2014: Am căutat un motiv principial pentru a testa dacă partidul este dispus să urmeze valorile fondatoare, sau se livrase integral Elenei Udrea. Acest prilej mi-a fost oferit de atragerea în PMP a controversatului Marin Anton, care trecuse de la PDL la USL cu trei zile înainte de căderea guvernului Ungureanu. Deși eram unul dintre cei trei vicepreședinți, nu fusesem consultat privind recrutarea lui Anton. Am pus atunci partidul să aleagă între Marin Anton și mine.
16 februarie 2014: Am fost convocat la București. Membrii consiliului executiv național mi-au cerut să revin asupra celor spuse, să-l accept pe Anton, etc. Toți, fără excepție, au considerat că greșisem și l-au apărat pe Anton. Am înțeles atunci că nu mai aveam ce să fac în acest partid, că el va evolua după chipul și asemănarea Elenei Udrea.
17 februarie 2014: Am demisionat din PMP. Mi-a părut rău? Da. Investisem entuziasm și speranță în proiect. Am ezitat, am avut și bâlbe, naivități. Dar fusesem cinstit și denunțasem deriva, în timp ce alții își negociau locul pe liste la europarlamentare.
19-25 mai 2014: Ultima săptămână de campanie pentru europarlamentare. Teodor Baconschi, prietenul meu, unul dintre co-fondatorii PMP și omul care alergase cel mai mult alături de Eugen Tomac în toată această perioadă, risca să nu prindă un loc eligibil. Am revenit în PMP pentru a-l sprijini, am făcut campanie alături de el.
25 mai 2014: După scorul prost la alegerile europene i-am reproșat acest lucru Elenei Udrea. Alții îmi explicau că era un scor excelent. Am decis să mai dau o ultimă bătălie pentru PMP împotriva liderului de facto și să candidez la șefia partidului. Am sperat că dușul rece de la europarlamentare poate trezi membrii partidului, că Elena Udrea poate fi oprită și partidul salvat.
21 iunie 2014: Congresul PMP. Diverși membri din majoritatea județelor îmi semnalau că delegațiile fuseseră aranjate de Elena Udrea. Inclusiv din delegația de Cluj fuseseră eliminați majoritatea susținătorilor mei. Pe toate funcțiile, cei susținuți de Elena Udrea nu aveau contracandidați. Congresul nu putea fi câștigat, îmi rămânea doar un ultim statement, pe care am încercat să-l transmit în chip cât mai tranșant. Apoi am renunțat la candidatură în favoarea lui Daniel Funeriu. La scurtă vreme am părăsit definitiv acest partid.
Aceasta e istoria mea în PMP. Timpul mi-a dat dreptate. Aș fi preferat să nu fie cazul. M-a durut și mă doare tot ce s-a întâmplat, îmi pare sincer rău pentru toți foștii colegi, oameni de bună credință, ale căror eforturi au fost deturnate de Elena Udrea. Îmi pare mai ales rău pentru compromiterea unei șanse.
PS: Am intuit la un moment dat la ce-i servea Elenei Udrea candidatura la președinție și, implicit, vehiculul PMP: ca instrument pervers împotriva candidatului/candidaților dreptei și întru sprijinirea lui Victor Ponta. În speranța imunității și a unui rol în opoziție după victoria lui Ponta. Ca legitimare a campaniei antibăsiste a lui Ponta, în condițiile în care Traian Băsescu nu mai era o miză în noiembrie 2014. Ca bruiere a mesajului reformist al Monicăi Macovei. Dovadă stau declarațiile ambigue între cele două tururi de scrutin ale lui Udrea și Pavelescu, legăturile de afaceri dintre Niro-Udrea-Sârbu-Ponta, prietenia Udrea-UNPR, poziția anti-Iohannis a presei finanțate de Udrea, etc.
Nu cred că PMP mai poate fi reabilitat. Toți cei din conducere au intuit dezastrul și au fost părtași la el. Mulți au cunoscut jocul (eu l-am ghicit pe parcurs), dar n-au spus nimic. Unii fiindcă erau legați cu fire subterane de Elena Udrea. Alții, din servilism. Alții, pentru un loc pe lista de europarlamentare. Alții, Dumnezeu știe de ce.”
