”Nadia Comăneci, e perfectă” scria revista Time în 1976. 40 de ani mai târziu, fenomenul gimnasticii mondiale, a povestit în cartea ei, „Scrisori către o tânără gimnastă”, prin ce cumpene a trecut când era mică şi cum mâna destinului a intervenit şi a ocrotit-o-uneori, în ultimul moment. Aceasta era să moară de trei ori
Născută la 12 noiembrie 1961, în Oneşti, pe vremea aceea, Gheorghe Gheorghiu Dej, după numele fostului lider comunist,Nadia Comăneci are o poveste a copilăriei de-a dreptul cutremurătoare, scrie libertatea.ro.
Destinul a încercat- o de trei ori, dar Dumnezeu a vrut ca ea să trăiască şi să-şi împlinească menirea pe Pământ. Cumpenele despre care vorbim sunt relatate chiar de „Zeiţă”, în cartea pe care a lansat- o în ţară, „Scrisori către o tânără gimnastă”.
Prima încercare a vieţii a venit la scurt timp după naştere „Mi-am făcut intrarea în lume cu o maladie gravă şi rară. Pe creştetul capului aveam o pungă enormă cu lichid. Medicii erau derutaţi, i-au zis mamei că nu exista siguranţa că voi trăi. Mi-au făcut nenumărate puncţii, dar problema n-a dispărut”, povesteşte Nadia. Văzând că doctorii sunt neputincioşi, dar refuzând să se dea bătută, mama Nadiei, Ştefania Comăneci, a apelat, în disperare de cauză, la credinţă.
„Bunica a învăţat-o pe mama să mă ducă duminica la biserică şi, înainte de venirea părintelui, să mă treacă de trei ori peste prag. A făcut-o, iar în dimineaţa următoare, când s-a trezit şi m-a luat din leagăn, eram vindecată. A fost, probabil, o coincidenţă, dar aceasta este varianta mamei şi prima întâmplare norocoasă din viaţa mea”, spune campioana.
„Al doilea eveniment norocos a avut loc la o săptămână după ce am ieşit din spital. Mama locuia la bunici, pentru ca aceştia să o ajute să mă îngrijească. În prima noapte, s-a iscat o furtună cumplită, iar acoperişul gemea sub adevărate lespezi de gheaţă. A doua zi, pe când dormeam într-un pătuţul din bucătărie , fiindcă acolo era mai cald, părinţii şi bunicii au reparat ferestrele şi crăpăturile. Trecând prin bucătărie, bunicul s-a hotărât să mă ia în braţe. O secundă mai târziu, acoperişul s-a prăbuşit peste pat. Dacă bunicul nu mă ridica la vreme, muream. A fost, probabil, o altă coincidenţă, dar eu am crescut în România, în credinţa ortodoxă, iar noi avem o întreagă tradiţie a poveştilor despre minunile cereşti”, a scris Nadia în cartea ei.
A treia şi ultima cumpănă majoră din copilăria Nadiei s-a petrecut când ea avea doar câţiva anişori.
„Fratele meu, Adrian, era în căruţ, iar noi tocmai treceam pe un pod. Eu mergeam alături de mama mea. Cumva, piciorul mi-a alunecat printre traversele din lemn, m-am împiedicat şi am zburat peste parapet direct în apă”, povesteşte Nadia.
Se putea termina rău, fiindcă a căzut de la înălţime, iar apa era mică, nu putea amortiza şocul… Însă doamna gimnasticii noastre a avut din nou noroc: „Mama a luat-o la fugă pe pod, dar când a ajuns la capăt, eu deja o aşteptam, tocmai ieşită din apă. N-aveam decât câteva zgârieturi. Şi n-am plâns. Nici azi nu o fac decât foarte rar”.
