Convorbire cu Prof. dr. Doina Ruxandra Dimulescu, director adjunct de cercetare la Spitalul Universitar de Urgență „Elias“
– Pentru București, Spitalul „Elias“ este un reper, însă prea puțini știu că Menahem Elias este numele donatorului datorită căruia s-a construit, prin anii 30-40 ai secolului trecut, această importantă instituție. – Construcția spitalului a fost inițiată datorită unei generoase donații pe care Menahem Elias a făcut-o Academiei Române pentru înființarea unei Fundații care să-i poarte numele. Într-un ziar al vremii se scria: „A văzut în Academia Română instituția supremă a culturii în care încrederea lui a fost deplină; a văzut în cetățeanul român, indiferent de rit, o ființă ce trebuie ajutată cu inimă caldă și a dat în modul acesta cel mai frumos exemplu de obiectivitate și de filantropie înțeleaptă“. În testament se preciza ca donația să fie folosită în principal pentru a construi și întreține un spital de elită, „Spitalul fondat de familia Menahem H. Elias“, în care „se vor primi bolnavi de ambele sexe, izraeliți și de orice altă credință, se vor da consultații și medicamente gratuite“. – Să spunem că primul director a fost D. Danielopolu, membru al Academiei Române. – Și care și-a lăsat amprenta geniului său științific. După război, Spitalul a fost completat cu alte construcții, însă, trebuie să spunem, că nu aveau acces decât persoane din conducerea societății comuniste. După 1990, Spitalul a trecut în administrarea Ministerului Apărării Naționale. Schimbarea majoră a fost în anii 2001-2002, când Spitalul a trecut din nou în administrarea Academiei Române și a devenit Spital Universitar de Urgență. – Care este organizarea actuală a Spitalului? – În anii 2002-2003, când majoritatea dintre noi ne-am transferat de la Spitalul Municipal, am găsit un spital cu numai cinci-șase specializări. În prezent, sunt 19 secții și clinici și putem spune că Spitalul „Elias“ este unul foarte modern, că acoperă majoritatea specialităților medicale, că există un excelent nivel de competență care a urcat mult în preferințele pacienților. – Ce pacienți au acces acum la acest Spital? – Sunt pacienți veniți din toată țara, mulți dintre ei din mediul rural, majoritatea urgențelor aduse din zona de nord a Bucureștiului. În momentul de față, datorită unor eforturi de înzestrare tehnologică, avem o serie de capabilități imagistice, un laborator de angiografie și cateterism care va fi dat în folosință curând. Mai există o secție de terapie intensivă înzestrată la cel mai înalt nivel și o secție de primire urgență dotată cu tot ce e necesar pentru a putea primi un număr relativ mare de urgențe. – Dumneavoastră sunteți profesor universitar, specializat în medicină internă și cardiologie, domeniu aflat în topul cercetărilor științifice, dar și al interesului oricărui om. – Din nefericire, acest interes este generat de o realitate dramatică – anume faptul că bolile cardio-vasculare reprezintă o cauză majoră de mortalitate și de o speranță de viață care este cu mult mai redusă în țara noastră față de țările din vestul Europei. – Se știe foarte puțin și despre faptul că în Spital se face și cercetare științifică serioasă. Cum a început? – A fost o modalitate prin care am putut construi colectivele de medici ale noilor clinici, angajând prin concurs tineri medici cercetători alături de cadre didactice, ce constituie marea majoritate a acestor clinici. În mare parte, cercetarea se concretizează în lucrări științifice care au fost comunicate la congrese naționale și internaționale și publicate în reviste de specialitate din țară și de peste hotare, în tratate și monografii de specialitate. Există un departament de cercetare care a primit atestare de cercetare la evaluarea națională din anul 2008, cu posibilitatea de a putea contracta granturi. Sperăm că ne vom putea continua activitatea de cercetare chiar și în condiții de criză și de reducere a fondurilor. – Ce calități definesc un specialist din cercetarea clinică față de medicul practician? – Cercetătorul trebuie să posede viziune științifică, inteligență analitică, dar și capacitate de sinteză, o mare putere de concentrare, de perseverare și chiar de sacrificiu, dacă vreți, pentru că nu totdeauna o cercetare produce descoperiri importante. Un bun clinician trebuie să stăpânească posibilități de comunicare pentru a putea să câștige încrederea pacientului; gândirea lui trebuie să fie una probabilistică pentru că în medicină operăm cu legi statistice; are nevoie de cunoștințe precise cu care să poată face un raționament diagnostic integrator, să ia o decizie terapeutică rapidă, de care depinde deseori viața pacientului aflat în suferință. Cercetarea clinică îmbină aceste calități, dar este evident că unii au mai mult talent pentru clinică, iar alții pentru cercetare. -Și ale profesorului? – Un pedagog, se știe, trebuie să aibă o mare putere de captivare a interesului, de exprimare a esenței, de lămurire. Astăzi mai cu seamă, problema profesorului nu este doar a transmite informații, ci de a forma un mod de gândire, de a educa raționamentul științific și medical. Evident, unii sunt aplecați mai mult spre cercetare, după cum sunt alții care au mai mult talent didactic. Ca profesori, trebuie să formăm tânărul cu perspectiva dezvoltării explozive a informațiilor și să-l pregătim mental în ideea că aceste informații se pot perima și va fi necesar să fie reînnoite în timp. Aceasta presupune o disponibilitate intelectuală aparte și multă perseverență pentru că trebuie să facem acest lucru atâta timp cât durează cariera noastră de medici și profesori. Apoi, entuziasmul de a aplica lucruri noi trebuie dublat de prudența în a gândi că acestea pot să nu fie confirmate în cercetări ulterioare. – Pentru Dvs. acesta este un mod de a fi, care, din păcate, se uită și prea adesea este promovată doar imaginea unor medici sau profesori care abdică de la statutul științific și deontologic. – Acesta este un motiv de amărăciune pentru mulți dintre noi și poate fi unul din motivele pentru care mulți medici tineri și valoroși pleacă din țară. Din nefericire, există uneori și motive, dar nu trebuie incriminată fără deosebire toată breasla. Nu trebuie uitat, că și înainte, și după 1990, medicii au încercat, măcar la nivelul de vârf, să practice medicina la standarde internaționale. – Care este cea mai mare satisfacție a Dvs. în calitate de director adjunct de cercetare? – Anul trecut, când activitatea de cercetare a spitalului „Elias“ a fost evaluată de Academia Română am avut bucuria de a ne fi onorat condiția de cercetător cu un punctaj foarte bun. – Ce vă doriți? – Îmi doresc ca tinerii medici cercetători să aibă un statut clar în spitale, să poată face cercetare la un nivel care să le permită recunoașterea în publicații de prestigiu, internaționale, care în domeniile medicale de vârf nu sunt ușor de accesat.
