Într-unul dintre articolele sale, Eminescu scria că „de două mii de ani biografia lui Dumnezeu este cartea după care se crește omenirea“, deși învățăturile creștinismului se aseamănă cu cele ale lui Buddha sau Socrate. Adăuga: „și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț pentru semenii lui; și Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu dispreț; suferința și amărăciunea au pătruns în inima Mielului simțitor și în momente supreme a încolțit iubirea în inima Lui și și-a încheiat viața pământească cerând de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se scarifica pe Sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie lumea întreagă“. Așa este, însă atât Socrate, cât și Buddha sau profeții Vechiului Testament au fost doar oameni, în timp ce Hristos, numindu-Se ades Fiu al Omului este deopotrivă Fiu al Lui Dumnezeu. Ca Fiu al lui Dumnezeu este Cuvânt și este Adevărul a cărui cunoaștere ne face liberi și, comentează Sf. Grigorie Teologul, că „este Unul prin natura Sa, nu mai multe lucruri în același timp, căci lucrul care este adevărat este unic, pe când minciuna este cu mai multe fețe…“ (s.n.) Să stăruim asupra acestor cuvinte pentru a petrece cu folos duhovnicesc această săptămână, amânând măcar câteva clipe obsedantele și mult prea pământeștile preocupări pentru cea mai mare sărbătoare a creștinătății, care, din păcate, are din ce în ce mai mult aspectul comercial al unui spectacol între altele.
Să încercăm a ne apropia de taina învierii pornind de la ideea că nu atât omul este măsura tuturor lucrurilor, ci Dumnezeu, care s-a făcut om spre a ne reda chipul dintâi după care ne-a făcut și ne-a dăruit libertatea pentru a lucra asemănarea cu El. Apoi, atât de grăbiți să judecăm și să condamnăm pe alții să ne luăm ca îndreptar un verset din rugăciunea Sf. Efrem Sirul rostită în acest post: „Așa Doamne împărate, dăruiește să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu“; adică să vedem greșelile pentru a putea fi de folos nouă și celor din jur. Reiterând patimile lui Hristos, suntem cutremurați când citim cum răstignit pe cruce a zis: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?“. Cutremurătoare și greu de pătruns aceste cuvinte și chiar martorii au crezut că-l cheamă pe Ilie. În fapt, cu aceste cuvinte începe Psalmul 21 al lui David: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, de ce m-ai părăsit. Departe sunt de mântuirea mea, cuvintele greșelilor mele“. Partea a doua a versetului nu avea cum să fie rostită de „mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii“, iar „cuvintele greșelilor“ au fost atunci, rămân și acum, ale noastre. Și dacă Adevărul este unic și „multe sunt fețele minciunii“, prinderea, judecarea, răstignirea și apoi învierea lui Hristos rămân paradigmatice pentru întreaga umanitate și pentru fiecare. A întârzia asupra lor este un exercițiu al libertății câtă vreme astfel putem conștientiza locul anume de unde, lepădându-ne de „sine“ și luându-ne crucea să-I urmăm lui Hristos. Ce este Adevărul a întrebat și Pilat, dar copleșit de slava acestei lumi la care nu voia să renunțe nu l-a eliberat pe Hristos, „Adevărul, Calea și Viața“. Rămâne însă emblematic faptul că el singurul și-a pus întrebarea, urmată de gestul formal al spălării mâinilor, semn al dezacordului față de condamnarea dată, după ce, ca să facă „voia mulțimii“, l-a eliberat pe tâlharul Baraba. Da, puterile vremii I-au complotat abil moartea, s-au decis pentru cea mai crudă și umilitoare pedeapsă, răstignirea pe cruce rânduită doar pentru sclavi. Se adăuga batjocura și insistenta ispitire ce avea să culmineze când unul dintre cei doi tâlhari i-a spus: „Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-Te pe Tine însuți și pe noi“. Cei din preajmă nu au înțeles că biruința asupra morții nu însemna doar simpla ei evitare, ci învierea. A înțeles însă tâlharul cel drept care, recunoscându-și vinovăția, L-a rugat: „Pomenește-mă Doamne, când vei veni întru împărăția Ta“. Răspunsul nu a întârziat: „Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai“.
Întreg acest drum poate fi considerat ca pavat cu multele fețe ale minciunii în care putem, sinceri cu noi înșine, ne-am putea recunoaște. Rând pe rând, au fost fariseii care, incapabili să vadă dincolo de litera Legii și bolnavi de ură, unindu-se în ură și minciună, dar respectând formal porunca „să nu ucizi“, I-au decis moartea. Nu s-ar fi ajuns aici dacă Iuda, cel care plin de grijă fățarnică pentru săraci a mustrat femeia care a uns cu mir picioarele Mântuitorului, nu l-ar fi trădat și vândut fariseilor pe treizeci de arginți. Nu s-a căit pentru gestul său, crezând în deșert că, înapoind banii, își va spăla conștiința, iar sfârșitul a fost cel știut. A mai fost lepădarea lui Petru cu „plânsul lui amar“ și risipirea apostolilor înfricoșați. Lângă cruce au rămas Prea Sfânta Sa maică și Sf. Apostol Ioan. Odinioară, Iisus l-a înviat pe fiul văduvei din Nain și i l-a dat maicii sale. Acum l-a dat pe Apostolul Ioan Prea Sfintei Fecioare și, odată cu el, pe noi toți.
Cuvintele Mântuitorului „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?“ rămân ca un memento pentru că Dumnezeu nu este în ură și minciună, cum Hristos a plecat, la rugămintea gadarenilor după ce a vindecat pe cei doi demonizați. Dar venise timpul ca Iisus să meargă la Tatăl ceresc, cum aflăm din rugăciunea pentru El, pentru apostoli și pentru cei care vor urma. A făcut-o ca Fiu al lui Dumnezeu rugându-se: „Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac“. Iisus s-a răstignit pentru noi toți, s-a dăruit ca jertfă răscumpărătoare pentru păcatele noastre și a făcut-o din ascultare pentru Tatăl Ceresc și din necuprinsă iubire cum scrie Sf. Ap. Pavel că „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine însuși“.
Ne întoarcem la poetul nostru național care constata cu amărăciune că „de aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim și noi ne sfâșiem“, întrebându-se „fost-am vreodată creștini?“ pentru a continua „suntem dispuși să a răspunde nu“. Spera însă într-o revenire la adevărata credință și „atunci Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie a petrecut în mijlocul puternicilor și religioșilor noștri străbuni“. Până atunci să-l ascultăm pe Vasile Voiculescu care mustra spinii din coroana de pe capul Mântuitorului: „Eu nu vă cert c-ați stat la împletit/ Dar eu vă cert că nu ați înflorit“ și parcă un gând de lumină șoptește că poate s-au umplut de flori doar că ochii noștri împăinjeniți de cele prea lumești nu pot percepe deplin bucuria biruinței vieții asupra morții, a veșniciei asupra trecătorului.
