Ucraina este singura ţară din lume în al cărei nume se regăseşte o anume stare de ambiguitate, în sensul că identitatea sa naţională îşi asumă şi o poziţie geopolitică marginală” – remarcă istoricul francez Daniel Beauvois, de la Université de Paris I-Panthéon-Sorbonne. “Ucraina pare să fi interiorizat intervenţiile vecinilor săi până la punctul în care îşi spune U-kraina, adică ţara de la margine. Straturile acestor intervenţii sunt atât de numeroase încât istoria acestei ţări se citeşte ca un palimpsest – continuă universitarul francez. Fiecare intervenient pretinde de obicei că marca sa este mai profundă decât aceea a celorlalţi”.
Principalii “intervenienţi” în istoria ucrainenilor au fost, de-a lungul timpului, Rusia şi Polonia. De puţin timp, şi Uniunea Europeană se află la frontiera acestui stat, “ceea ce ne impune datoria de a cunoaşte mai bine acest nou vecin care nu ezită să-şi revendice apartenenţa la comunitatea europeană, dar în acelaşi timp şi aşa-zisul drept de protecţie pe care şi-l arogă vecinii mai vechi, în numele unui trecut de atâtea ori marcat de această perspectivă”, a imixtiunii, mai remarca, în 2006, istoricul vest-european. Pledând pentru cunoaşterea, pe continent, a istoriei Ucrainei, stat european cu o propensiune crescândă către integrarea în Europa Unită, prof. Daniel Beauvois formulează un şir de întrebări edificatoare asupra complexităţii şi dramatismului devenirii acestui popor: “Cum a devenit Kievul, capitala unui imens principat care reunea toţi slavii de răsărit, între secolele al IX-lea şi al XII-lea, în partea septentrională a imperiului bizantin, un ţinut al imperiului mongol, al Hoardei de Aur dacă vorbim de Crimeea, în timp ce o guvernau normanzii scandinavi, varegii? Cum au dominat balticii, lituanienii, în secolele al XIII-lea-al XIV-lea? Cunm s-a lăsat lipsită, de către Moscova, de titlul de “a treia Romă”, care îi revenea? Cum a intrat ea, prin ocolul lituanian, pentru patru secole, în sfera polonă, primind şi influente maghiare, germane şi mai ales latine? Şi în sfârşit, cum a intrat ea în orbita rusă, iar parţial şi în cea a imperiului austriac, după care a fost anexată de URSS şi Polonia, iar apoi, după 1945, a devenit total dependentă de Moscova?”.
Întrebările istoricului occidental sunt formulate mai degrabă eseistic, dar tocmai pentru a pune în evidenţă sensul istoriei complicate şi dramatice a unui popor care a avut de parcurs un drum lung şi greu pentru afirmare naţională şi crearea unui stat naţional propriu. Un stat care, chiar după proclamarea independenţei sale, în 1991, s-a confruntat cu mari probleme în definirea, consacrarea şi consolidarea identităţii sale naţionale. Printre cauzele endogene ale actualei tragedii a Ucrainei , comentatorii enumeră şi deficitul de afirmare a identităţii naţionale, şi deficitul de activizare a solidarităţii naţionale în anii de istorie ca stat independent.
Mai toţi comentatorii situaţiei din Ucrainei nu pot să nu recunoască faptul că, indiferent de complexitatea actualei crize ucrainene şi de multitudinea de factori, endogeni şi exogeni, care concură la situaţia complicată şi aparent fără rezolvare apropiată la care s-a ajuns, mişcarea naţională ucraineană îşi are rolul ei incontestabil în evoluţia evenimentelor. Răsturnarea unui regim corupt şi incompetent, contestarea oligarhilor de toate calibrele şi problemele sociale sunt în mod evident motivatii principale ale actualei mişcări ucrainene, dar ar fi o eroare să nu se înţeleagă şi factorul naţional care şi-a pus amprenta pe evoluţia acestei lupte naţionale. “În Ucraina este acum în joc miza unei dezvoltări deschise şi democratice a naţiunii sau o izolare care ar conduce de fapt la spargerea Ucrainei, făcând astfel jocul ,mai întâi, al imperialismului rus, dar şi al imperialismelor occidentale pentru care o Ucraina micşorată ar deveni un protectorat – observa istoricul francez. Vincent Presumey într-un eseu din martie 2014. Ca şi în 1917-1929, ca şi în 1939-1945, problema existenţei unei Ucraine unite, libere şi suverane, este explozivă în Europa, căci ea se situează în opoziţie cu toate interesele imperialiste dominante şi concurente”. În opinia autorului francez, “naţiunea ucraineană, pluralista şi democratică, are vocaţia de a lega Rusia şi Europa, ceea ce presupune însă ca şi una şi cealaltă să acţioneze altfel, şi în ce priveşte Rusia şi proiectul eurasiatic al lui Putin pe de o parte, şi în ce priveşte NATO cu rachetele şi antirachetele sale, sau o Uniune Europeană a austerităţii şi tehnocraţiei, pe de altă parte. Aspiraţia ucraineană de a fi Ucraina poartă în sine aceste probleme”.
Semnificativ, dar şi explicabil, este că în voluminoasa literatură care s-a produs în ultimii câtiva ani despre Ucraina, autorii francezi sunt cei care s-au aplecat în mod predilect asupra rădăcinilor istorice şi naţionale ale actualei crize, identificând şi în componenţa identităţii naţionale surse ale fiabilităţii sau, dimpotrivă, ale vulnerabilităţii statului ucrainean în aceste momente de solicitare existenţială.
“Criza ucraineană nu se rezumă la opoziţia între pro şi anti-europeni, aşa cum se spune în presa occidentală, şi nici la o revoluţie colorată, respectiv la o ingerinţă a puterilor occidentale cum am putea fi înclinaţi a crede – intervine polemic în dezbatere autorul – tot francez – Romaric Thomas, “specialist în lumea slavă şi ortodoxă”, cum se prezintă. Această criză – observă el – urmează de fapt liniile de fractură apărute în Ucraina începuturilor din secolul al XVII-lea. Criza actuală nu poate fi înţeleasă fără a ţine seama de faptul că Ucraina este o ţară veche şi în acelaşi timp nouă. Foarte veche, întrucât constituie leagănul lumii slave orientale, foarte nouă pentru s-a constituit că stat în secolul XX, pe ruinele imperiilor rus şi austro-ungar. De aceea, afirma istoricul francez, edificarea Ucrainei contemporane a necesitat o reconstrucţie identitară profundă, iar în acest proces, recunosc chiar istorici şi politologi ucraineni, multe nu au fost făcute aşa cum trebuie şi multe au rămas în continuare de făcut. Romaric Thomas susţine de altfel că, după opinia sa ,,cauzele reale ale crizelor de după 1989 şi care pun de fiecare dată în pericol unitatea să teritorială şi politică a Ucrainei, trebuie căutate şi în propria ei concepţie asupra identităţii sale naţionale”.
Criza din Ucraina, susţine el, este înainte de toate una identitara,căci se înscrie în prelungirea unei fracturi seculare, iar ingerinţele externe atâta şi încurajează o situaţie conflictuală preexistenta . La capătul amplului studiu consacrat de el “substratului identitar” al crizei, specialistul francez formulează câteva constatări utile şi pentru înţelegerea resorturilor actualei crize.
1. Marea majoritate a ucrainenilor, inclusiv în estul ţării, sunt excedaţi de sărăcie şi corupţie endemică. Discreditarea guvernării Ianukovici în rândul populaţiei ucrainene este o realitate de care Rusia a ştiut să ţină seama. Denunţarea ingerinţelor amrericane nu trebuie să ducă la ignorarea fracturilor identitare şi a revendicărilor sociale care fragilizează în mod considerabil Ucraina.
2. Statele Unite, deşi au iniţiat şi organizat ‘revoluţia’, nu vor avea probabil decât un beneficiu foarte relativ şi pe termen scurt, căci mentalitatea ucraineană este profund ostilă abandonării independenţei naţionale, fie ea prin integrarea în UE sau NATO. Precedentele crize au arătat că guvernul pretins pro-occidental a ştiut să se înţeleagă cu Rusia mai bine decât guvernul aşa-zis pro-rus al lui Ianukovici.
3. Statele din UE au încercat fiecare să-şi apere interesele lor sau cele ale comanditarilor lor, fără a se îngriji niciunul de elaborarea unei himerice politici externe comune.
4. Este absolut necesară reafirmarea energică a principiilor independenţei naţionale şi neamestecului, fundamente esenţiale pentru propria suveranitate şi pentru ordinea internaţională.
