O oradeanca a luat parte activa la Razboiul din Coreea, pe post de cadru medical. Comunistii i-au dat Silviei mai multe distinctii: de patru ori medaliile de -Fruntas in intrecerea socialista- si -Erou al muncii socialiste-. Timp de 47 de ani, Silvia Mihes a pastrat ca pe o taina experienta traita pe frontul din Coreea de Nord. Femeia are acum 74 de ani si traieste retrasa la Nucet.
Sapte Pacate
Pare ca le patrunde apa in carne. Cizmele de cauciuc nu le mai protejeaza deloc de umezeala. Stau in apa pana la genunchi si au pierdut notiunea timpului. Bombardamentele nu s-au oprit si nu se stie cat vor mai sta in adapostul -Sapte Pacate-. Asa au botezat tunelul coreenii care au ajutat la saparea lui. Isi scuipau in palme si injurau pamantul tare. Pana unul dintre ei a racnit: -Asta-i tunelu* Sapte Pacate!-.
Cand zgomotul devine asurzitor, Silvia se strange langa infirmiera coreeana. Femeia, mai tanara, aproape o copila, ii zambeste. De cand a ajuns pe front, Silvia lucreaza alaturi de ea. Nu stie boaba din limba coreencei si nici invers. Dar s-au simpatizat din prima clipa. Impart aceeasi baraca. Gandul ii sare la alt chip. Cel al sotiei ambasadorului roman la Moscova. Vede peronul din Gara Centrala si pe nevasta diplomatului plangand. -Oare de unde atata tristete?-, si-a spus atunci, pe peron. Acum isi da seama…
Tovarasa Silvia
Cand a fost chemata la Comitetul Central din Bucuresti, in ianuarie 1953, Silvia, fata simpla de la tara, nu stia ca va pleca intr-un colt indepartat de lume. -Tovarasa Silvia, i-a spus barbatul cu burta, asezat la un birou lucios, vrei sa pleci sora medicala in Coreea de Nord?-. A cascat ochii. Dorinta de aventura pe care o simtea la 25 de ani a facut-o sa spuna repede: -Da-. Si s-a trezit in trenul care-i ducea pe cei 39 de romani, toti medici si asistenti medicali, la Bucuresti. S-a simtit atat de importanta! Ea, sora medicala de la dispensarul din Baita.
Trandafiri din Romania
S-au oprit la Snagov. Doua saptamani de documentare. -Inainte de a ajunge in Coreea, le-a spus medicul militar, conducatorul grupului, trebuie sa vedeti cateva pelicule despre razboi. Sa fiti pregatiti sufleteste.- Scenele cu soldati raniti, bombardamente, transee nu-i spuneau nimic. Nu o impresionau prea tare. Voia sa vada lumea. De la Snagov au plecat spre Moscova. Ce minune! Prima oara la o receptie cu un ambasador al Romaniei. Era printre oamenii de vaza. Zilele ii erau pline. Intr-una a fost la casa lui Lenin. Om simplu, marele conducator: manca pe musama si prefera trandafirii din Romania. In alta, la Kremlin. Nu-si putea lua ochii de la cele sapte manastiri si de la cel mai impresionant clopot din lume. Cat de bogati sunt rusii!
Sapte zile pe drum
Gara Centrala din Moscova era plina de lume. In trenul lung, supraetajat, aveau rezervate mai multe cusete. Nevasta ambasadorului le plangea de mila, iar diplomatul incerca sa o tempereze. Silvia se instalase intr-o cuseta cu miros greu, pe care a ajuns sa o cunoasca in cele mai mici detalii. A fost casa ei timp de sapte zile! Cand a coborat in Manciuria, nici nu mai stia sa mearga pe strada. Era impiedicata. Ghidul le-a atras atentia: -Aveti grija ca am ajuns in China! Nu vorbiti tare si nu furati!-. S-a simtit vexata. Nu avea de ce. La plecare, ghidul i-a descoperit pe cativa din echipaj cu cearsafuri si sapunuri furate din hotel. I-a crapat obrazul de rusine: romanasii nu se pot abtine nici atunci cand sunt intr-o misiune umanitara.
A mancat prima oara caviar. Ueah! Putea a plante de mare! Nu i-a placut deloc. In schimb, a impresionat-o spectacolul chinezesc la care toti spectatorii sedeau pe vine. Si cosmeliile mici, facute parca din carton, din care ieseau chinezii, de la mic la mare, in sir indian. Au speriat-o, insa, ferestrele camuflate cu panza neagra. Pentru ca a simtit pentru prima oara, de cand pornise in aventura, fiorul spaimei.
100 pe zi
Orasul coreean Namp*o isi intindea ruinele pe un camp la marginea caruia se aflau niste darapanaturi. Era atat de aproape de front, incat schijele riscau sa o atinga. Le vedea la lumina zilei zburand in toate directiile. Din darapanaturi ieseau fete palide de coreeni plini de paduchi si de boli. Ii venea sa planga. Se abtinea. Si muncea mult sa uite. Ridicau baraci din lemn, pe care le vopseau cu cate o cruce rosie, care sa-i apere de bombardamente. Nu-i apara intotdeauna. Erau nevoiti sa se refugieze in adaposturile construite subteran si invadate de apa. Manca doar conserve si isi potolea setea cu apa fiarta. In baraca lor, la Oftalmologie, se aduceau in medie, pe zi, cate 100 de raniti.
Cosmarul
-Nu vreau sa-mi amintesc-, spune femeia, inlaturand cu un gest al mainii o imagine care o bantuie. -Mult timp ma vizitau noaptea. Cosmarul se repeta obsesiv. Soldati, plini de sange, cu ochii curgandu-le pe fata. Erau intre ei si prizonieri americani, orbiti de schije sau doar cu cioturi in loc de maini si picioare. Ii aduceau in baracile noastre.- Dimineata, cand abia se crapa de ziua, Silvia si coreeanca adunau surcele. Faceau un foc, ca de picnic, pe care puneau un ceaun, negru de atata fum. In el asezau cutia metalica cu instrumentele medicale. Trebuiau sterlizate pana la venirea medicului. Era atata oroare in jur, incat ajunsese sa se obisnuiasca cu transportul ranitilor. Stomacul nu i se mai intorcea la vederea sangelui si a carnii zdrentuite sau la mirosul emanat de viscerele unui ranit. I se tabacisera simturile.
Pentru doi dolari
Stia ca va sta sase luni in Coreea. Dar, in iulie 1953, s-a incheiat armistitiul. Dupa razboi aveau mai mult de lucru. Guvernul Romaniei le-a trimis o depesa prin care li se spunea ca trebuie sa mai ramana inca sase luni. -Romanii nu mai voiau sa trimita o alta echipa-, isi aminteste Silvia. A carat caramida in spate, sa reconstruiasca spitalul din Namp*o. Mainile ii erau zdrelite si aspre de atata munca. -Doua uniforme aveam: una de sora medicala si una militara. Le spalam seara si dimineata le imbracam umede.-
Coreenii primeau din Romania vagoane incarcate cu branza de burduf si fasole. Ei nu mancau decat -chimci-, o leguma intre salata si varza, si beau -sake-, tuica lor traditionala. Se pupau cu nasurile si multi nu stiau sa citeasca. Silvia indura praful daramaturilor, frigul din dormitoarele saracacioase si ziua lunga de munca pentru doi dolari pe luna. Asta era salariul primit din tara. Stia ca nu se va imbogati.
Miracolul
Silviei i-a ramas intiparita in memorie povestea unei coreence care nu a vazut timp de sapte ani. -Avea cataracta, dar medicii coreeni erau atat de slab pregatiti, incat n-aveau curajul sa o opereze. A operat-o un medic roman. Cand i-a dat jos bandajul, coreeanca s-a pus in genunchi si i-a pupat mainile: ?çMINUNE! Buddha! Fie Slavit Vad!?ê…-
Adio, Coreea!
-Cand am plecat din Namp*o, strazile orasului s-au umplut de oameni. Ne-au condus la gara ca pe niste personalitati. Coreenii cantau si scandau lozinci. Nu le-am inteles prea bine limba. In anul in care am stat acolo, de-abia am deprins cateva cuvinte, pe care le-am uitat rapid. Erau prea greu de retinut. Unii se asezau in genunchi si se inchinau pana la pamant. Noi, romanii, i-am ajutat mult.- Scena parasirii tarii nu s-a sters din mintea femeii nici acum. Silvia a implinit 74 de ani. Locuieste singura intr-un apartament din Nucet. Intr-o vale, inchisa de o parte si de alta de munti impaduriti. Acolo unde viata penduleaza intre cer si pamant. Nu a avut parte de o familie a ei. A neglijat planul sufletesc, concentrandu-se prea mult asupra carierei. Mica si stafidita, isi impreuneaza mainile si spune: -Atat de mult am vrut sa invaat, sa ajung cineva. Si am ajuns! Doar cu mainile astea doua-…
Si asta e consolarea pentru tot ceea ce a pierdut.
Sotia poetului
Silvia Mihes a fost casatorita o singura data. La catva timp, dupa intoarcerea din Coreea de Nord, l-a cunoscut pe poetul Ion Davideanu. -Era mai tanar decat mine si am avut grija de el. Cat a fost cu mine, si-a completat liceul.- Casnicia lor a durat sapte ani. N-au avut copii. Dupa divort, Silvia a preferat celibatul.
Razboiul coreeano-coreean
Incepand cu 1950, Coreea a fost teatrul unui razboi in care s-au confruntat cele doua ideologii care doreau puterea mondiala: comunismul si capitalismul. Datorita ajutorului in echipament militar sovietic, a participarii trupelor chineze (de partea nordului) si a interventiei americane (in favoarea sudului), a fost o ciocnire a marilor puteri. URSS dorea sa-si impuna influenta asupra spatiului asiatic, in timp ce americanii erau speriati de perspectiva pierderii controlului asupra strategicei peninsule.
Razboi cu dus-intors
La 25 iunie 1950, trupele nord-coreene ataca sudul. ONU cere implicarea statelor membre, pentru a apara Coreea de Sud. Capitala Seul este ocupata prima oara de comunisti la 5 iulie 1950. In aceeasi zi, o divizie americana intervine in conflict, parasutata la sud de oras. Pana la inceputul toamnei, comunistii ocupa aproape intreaga peninsula. In pragul dezastrului, trupele americane, conduse de generalul Mac Arthur, intreprind o manevra indrazneata, debarcand in spatele frontului si recapturand Seulul (harta 1). Sub steagul ONU, americanii avanseaza spre nord, atingand granita cu China. Mac Arthur ii cere presedintelui Harry Truman permisiunea de a folosi arme nucleare impotriva Chinei. Presedintele SUA refuza. Fiindca insista, generalul e demis. China arunca in lupta patru corpuri de armata. Cei circa 200.000 de soldati comunisti ii imping pe americani spre sud si, la mijlocul lui ianuarie 1951, recuceresc Seulul. Dupa alte trei luni, americanii revin in capitala si inainteaza pana la Paralela 38 (harta 2). Granita artificiala se reinstaureaza si nu mai e modificata de conflictul armat.
Pace amanata…
In iunie 1953 incep convorbirile de pace. In 27 iulie 1953, SUA, Coreea de Nord si China semneaza un armistitiu care pune capat razboiului, dar esueaza in instalarea unei paci permanente. Paralela 38 e declarata -zona demilitarizata-. Aceasta conventie geografica imparte si acum natiunea si peninsula intre comunismul muribund si capitalismul prosper. Intre cele doua Corei nu s-a semnat nici pana astazi un tratat. In razboi si-au pierdut viata peste 1,5 milioane de oameni. Dintre ei, doar circa 40.000 au fost americani.
Aproape ca-n MASH
Experienta traita de Silvia Mihes in Coreea poate fi comparata cu cea inerpretata de personajele cunoscutului serial american MASH. O deosebire esentiala e aceea ca americanii din spitalul de campanie se aflau de partea capitalista a baricadei. O alta, ca in comedie, personajele principale reusesc sa scape de ororile razboiului, facand haz de necaz, ba incercand sa afle daca sora-sefa e blonda naturala sau nu, ba initiind -excursii- in Japonia doar pentru o partida de golf… Bihoreanca n-a avut parte de asemenea distractii.
Liliana Sime
