Astăzi, creștinii ortodocși se salută cu „Hristos s-a înălțat!“ și, întărind mărturisirea, răspundem: „Adevărat s-a înălțat!“. Învierea este o taină, urmată, de-a lungul celor 40 de zile, de momentele când Hristos s-a arătat femeilor mironosițe, ucenicilor Săi, trecând prin ușile încuiate și dăruindu-le pacea Sa, întărindu-l în credință pe Toma, sau ucenicilor Luca și Cleopa, încredințându-i pe toți de realitatea învierii Sale. A mai fost și acea pescuire minunată la Marea Tiberiadei, când l-a iertat pe Petru și a schimbat întreita Sa lepădare cu întreitul legământ al iubirii și cu acel „Paște oile Mele“. Înălțarea Domnului, perpetuând taina „Luminii din Lumină“, s-a petrecut de față cu apostolii și, cum scrie Evanghelistul Luca, după ce i-a trimis „să propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim“, le-a spus să rămână în cetate „până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus“. Au mers cu toții împreună cu Maica Domnului spre Betania, la Muntele Măslinilor, și acolo, „ridicându-și mâinile, i-a binecuvântat. Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer“. S-a înălțat în slava din care a coborât și s-a dus de-a dreapta Tatălui Ceresc, în cântările îngerilor, heruvimilor și serafimilor, ducând chipul nostru curățat prin jertfa Sa și, ca Împărat și Domn, ține în mână sceptrul puterii, cum a spus: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ“. Din „Faptele Apostolilor“ mai aflăm că, pe când se ridica la cer, doi îngeri le-au spus: „Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Iisus care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va veni, precum L-ați văzut mergând la cer“. Cuprinși de mare bucurie, ucenicii s-au întors în Ierusalim, au înălțat cântări și rugăciuni binecuvântând pe Domnul, pregătindu-se de pentru promisa pogorâre a Sf. Duh, Mângâietorul, Duhul Adevărului.
Înălțarea Domnului este una dintre cele mai vechi sărbători creștine despre care, pe la începutul sec. IV, scria Eusebiu de Cezareea, considerată de origine apostolică și cinstită odată cu Rusaliile. Pe la sfârșitul sec. IV și începutul sec. V, sărbătoarea Înălțării a fost despărțită de Coborârea Sf. Duh și înscrisă în calendarul creștin în a 40-a zi după Înviere, cum s-a și generalizat în întreaga lume creștină împreună cu toate sărbătorile pascale. I-au fost dedicate predici de Sfinți Părinți ca Sf. Ioan Gură de Aur, de Sfinții Grigorie de Nissa, Athanasie al Alexandriei, Grigore Palama. Scria Părintele Stăniloae că „Înălțarea lui Hristos… înseamnă ridicarea Lui ca om la treapta de supremă eficacitate asupra celor ce cred… e înălțarea noastră însăși, înălțarea din patimile noastre, în unitate cu El, înălțarea începută pentru noi prin înălțarea Domnului, dar având să continue până la desăvârșirea ei“. O desăvârșire spre care aspiră fiecare creștin, urmându-i într-un deplin exercițiu al libertății și, cum chipul lui Hristos e în fiecare, această libertate înseamnă și comuniune în iubirea nehotărnicită a lui Dumnezeu, Care prin Hristos ne-a dat „cuvintele vieții celei veșnice“. Iar dacă, nu odată, ne poticnim în răutatea zilelor, să ne amintim neabătut cuvintele Sale: „în lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea“ și, mai presus de toate, „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor“. La acestea să ne gândim azi, când ne salutăm cu „Hristos s-a înălțat!“, rugându-ne: „Iisuse, Cel ce Te-ai înălțat de la noi la cer, nu ne lăsa pe noi singuri“.
În popor, această sărbătoare se mai numește și Ispas, personaj mitic despre care se povestește că a fost de față la Înălțarea Domnului și la ridicarea sufletelor morților. Mai e numită și Paștele cailor, pentru că, spune tradiția, blestemați de Maica Domnului, caii se satură doar în această zi și doar o oră. Dintre numeroasele datini ce înso-țesc praznicul înălțării, amintim că se pregătesc cozonac și ouă roșii care, după Sfânta Liturghie, se împart, într-o împreună prăznuire a acestei „cinstite și mari sărbători“, după cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur.
Pentru noi, românii, Ziua Înălțării este și Ziua Eroilor, începând cu 24 august 1924, când regele Ferdinand I a dat legea care instituia sărbătorirea anuală a celor care, de-a lungul anilor, și-au dat viața pentru patrie. Să nu-i uităm, și înclinându-ne capetele să ne înălțăm inima cåntând: „Presărați pe-a lor morminte/ Ale recunoștinței flori/ Spre a fi mai dulce somnul/ Glorioșilor eroi“. Pentru ei, pentru noi și cei ce vor urma: „Hristos s-a înălțat!
