Numai mitropolit n-a fost. Puse cap la cap, perioadele in care s-a aflat in fruntea a tot felul de institutii fac la un loc cat stapanirea imparatilor romani in Dacia: 170 de ani de domnie in numai o jumatate de veac. Pana si activistii de frunte erau invidiosi pe functiile sale. Desi, acum, fostul sau imperiu s-a dus, numele lui Cristofor Simionescu starneste inca teama pe culoarele academice. Cine ar indrazni sa stea cu el in aceeasi balanta?
Rugati sa povesteasca despre academicianul Simionescu, fostii sai colegi s-au dat un pas inapoi. De parca batranul de 81 de ani i-ar urmari inca, din spatele lentilelor groase, ghicindu-le, ca odinioara, ambitiile si intuindu-le orice miscare. La 12 ani de la Revolutie, numele celui care a rezistat in functii mai mult chiar decat comunistii este rostit numai in soapta, pe la colturi. Doar cand i se aduc laude, se vorbeste despre el cu glas tare. L-a invins, oare, cineva pe Cristofor Simionescu? Care sa fi fost secretul atotputerniciei lui?
Simionescu s-a ridicat o data cu comunismul. In vara fierbinte a lui 1944, cand Armata Romana fraterniza cu cea sovietica, tinarul Cristofor, baiatul unor invatatori din Plopeni – Botosani, isi lua licenta in Chimie. Ascensiunea i-a fost incredibila. La un cincinal de la iesirea de pe bancile facultatii, tanarul asistent al Scolii Politehnice era deja conferentiar doctor-inginer si prorector. Peste un an, conducea si catedra de Celuloza. N-au trecut decat trei ani de cand, in 1952, Sectia de Propaganda a Comitetului Central al Partidului Comunist Roman l-a facut membru in Comitetul pentru Invatamant Superior, si pana cand a ajuns director general in minister. La intalnirea de promotie de 10 ani de la terminarea facultatii, Simionescu ar fi avut cu ce se mandri: conducea deja Politehnica. Nu banuia atunci, probabil, ca peste un sfert de veac avea sa devina, dupa cum singur se autointitula intr-o discutie cu Ceausescu, -cel mai vechi rector din Europa-. In scurt timp, avea sa intre si in Academie. 21 de ani, in total, a condus Simionescu filiala ieseana a Academiei, iar alti 17 a fost vicepresedinte al acestei institutii in Capitala. Revolutia l-a prins director la Institutul de Chimie Macromoleculara -Petru Poni-din Iasi. Comunismul a cazut, dar Simionescu a domnit neintrerupt, timp de 30 de ani, la -Petru Poni-, pana in 2000. -N-am poftit demnitati-, se jura acum, spunand ca, dimpotriva, au fost si functii pe care le-a refuzat: presedintia Academiei la Bucuresti, conducerea Consiliului National de Stiinta si Tehnologie si cea a Ministerului Industriei Chimice.
-Am fost, in primul rand, om politic si, in doilea rand, om de stiinta-
Ce a fost, de fapt, Cristofor Simionescu? Fostii sai colegi de la -Petru Poni- isi amintesc ca, odata, le-a oferit un raspuns: -Am fost, in primul rand, om politic si, in al doilea rand, om de stiinta-. Cei cativa ramasi in viata, care-l cunosc din perioada cand era un anonim, spun ca si-a asumat de la inceput comunismul, fara ezitari, cu aceeasi usurinta cu care avea sa-l lepede 50 de ani mai tarziu, -aderand- – dupa propria-i expresie – la Revolutie. Nimeni nu stie cum l-au castigat de partea lor comunistii sau cum i-a castigat el de partea sa. Unii spun ca a avut, dintotdeauna, convingeri de stanga. Altii au auzit ca ar fi incercat astfel sa stearga petele de la dosar, din perioada in care era simpatizant legionar. Numai Cristofor Simionescu stie raspunsul, insa el refuza acum sa vorbeasca.
Toti cei care l-au cunoscut, indiferent de ce parte a baricadei s-ar fi aflat, ii recunosc indemanarea de a invarti oamenii pe degete, de a-i castiga, intr-un fel sau altul, de partea sa. Primul caruia i-a dobandit increderea a fost Ilie Murgulescu, socotit unul dintre cei mai importanti ministri comunisti ai invatamantului. Il cunoscuse in toamna lui 1949 la Bucuresti, unde fusese trimis de Politehnica, in calitate de prorector, sa -lupte pentru mai justa repartitie teritoriala a invatamantului tehnic-. -M-a cucerit din prima clipa-, rememoreaza Cristofor Simionescu in cel de-al cincilea volum biografic al -Gandurilor-. Murgulescu era pe atunci rector al Politehnicii din Timisoara, dar tanarul prorector de la Iasi a intuit, se pare, din ce parte sufla vantul. Opozitia comuna impotriva politehnistilor din Capitala le-a adus celor doi reprezentanti din provincie o batalie castigata si a pecetluit o relatie durabila. Tanarul Simionescu se intorcea de la Bucuresti cu o sectie noua in buzunar – -Sectia de Celuloza si Hartie, unica pe tara, care functionase un an in Capitala, cu numai doi studenti- – si, fara sa stie, cu un as in maneca: un fotoliu de director general in minister, in perioada mandatului lui Murgulescu.
-Trebuia lucrat sistematic, dupa un plan chibzuit-
Putini isi mai amintesc atmosfera acelor ani, insa cei care au trait-o spun ca cel mai greu era sa-ti tii spatele drept. -Cand murea un sef, doua saptamani nu mai calcau cei de sub el pe la slujba: se temeau sa nu moara si ei o data cu el-, spune cu talc profesorul Ion Viscrian, azi pensionar, fost fizician la -Petru Poni- si retras la Universitate, -din cauza mancatoriei-. Toate dispozitiile Puterii erau transmise prin Comitetul Regional de Partid. Ministerul Invatamantului era subordonat pe linie de stat vicepresedintelui Consiliului de Ministri, Iosif Kisinevski, iar pe linie de partid, lui Mihail Roller. Pe culoarele Politehnicii, conduse de Nicolae Calinicenco, dupa ce fostul rector, Cezar Parteni, fusese inlaturat sub acuzatia de antisovietism, sfarsind prin a se sinucide -, unii profesori mai zelosi isi aratau iubirea pentru Stalin, vorbind ostentativ, in ruseste. Ambitiile de industrializare cereau ingineri in productie de serie. Platforma de facultati tehnice de pe malul Bahluiului era ca si gata: Gheorghe Gheorghiu Dej anuntase la Iasi, in 1955, construirea Politehnicii. Numai amplasamentul mai trebuia stabilit, iar in final s-a optat pentru zona -Tudor Vladimirescu-. -Am expus temeiurile acestei optiuni-, spune Cristofor Simionescu, aflat pe atunci in primul din cei 25 de ani ai mandatului de rector. Calificarea se facea la locul de munca, iar cei care doreau sa puna umarul la -reforma- aveau portile deschise. -Spre a aduce Politehnica ieseana la cotele celei din Capitala, trebuia lucrat sistematic, dupa un plan chibzuit- si -cu o gandire cutezatoare si inginereasca- – scrie, in ritm de mars proletar, in -Gandurile- sale.
Era martor la semnarea sentintelor de condamnare la moarte
Decenii la rand, vantul i-a fost prielnic. Influenta politica pe care si-o castigase il facea de temut in lumea academica, tot asa cum pozitia pe care o avea in mediile universitare il facea sa fie vazut, printre activistii lipsiti de instructie, ca un urias printre pitici. Simionescu devenise deja un consilier -de gradul zero-. Epoca sa de glorie incepuse. Cel mai puternic om din Romania, Nicolae Ceausescu, ii cerea sfatul inainte de deciziile importante in materie de industrializare: politica si tehnica mergeau mana in mana cu stiinta. Cati stiu, de exemplu, ca unul dintre mamutii industriei comuniste din Iasi, CUG-ul, ii datoreaza si lui Cristofor Simionescu actul de nastere? Sau ca, tot la sfatul sau, Ceausescu ar fi hotarat construirea marilor rafinarii din tara? Deputat in Marea Adunare Nationala si membru al Consiliului de Stat, Simionescu era martor la semnarea sentintelor de condamnare la moarte. Victor Bulacovschi, fost student si apoi asistent al academicianului, acum prorector la Politehnica, stie, din auzite, ca -de fiecare data a optat pentru gratieri sau pentru comutarea pedepsei in inchisoare-.
Se plimba pe tot Pamantul ca-n propria-i ograda
Intr-o vreme cand pentru majoritatea covarsitoare a romanilor lumea se sfarsea cu aratura de la granita, Simionescu se plimba pe tot Pamantul, ca-n propria-i ograda. A fost peste tot, -cu exceptia Australiei-, dupa cum singur povesteste, in -Ganduri-. Un sfert de veac a avut pasaportul in buzunar, pana in 1980, cand, dupa cum sustine, o disputa cu Elena Ceausescu avea sa-l tina -prizonier- in tara, asemenea tuturor romanilor de rand.
-O facusem inculta si analfabeta, in fata ambasadorului RFG, aflat in vizita la Iasi. Ulterior, am aflat ca discursul meu fusese inregistrat de Securitate-, explica Simionescu, in -Memoriile- sale, iesirea din gratiile Tovarasei, moment care, in opinia sa, i-ar fi pecetluit si incheierea mandatului de rector, in 1975. Cand si-a incheiat epoca deplasarilor in strainatate, Simionescu vazuse mai mult decat orice prim-secretar din Iasi. Premierul Hua Gofen in persoana l-a primit in China, Salvador Allende, in Chile, iar in RFG l-a primit insasi Ane Marie Renger, presedintele Bundestagului. A intampinat, la randul sau, -cu misiune oficiala-, inalti oaspeti ai lui Ceausescu la Bucuresti, printre care si pe Margaret Thatcher, viitorul premier al Marii Britanii, si pe fostul presedinte al Indiei, filosoful Radhakrishnan.
Chimisti din lumea-ntreaga se desfatau la simpozioanele de Celuloza
Nu numai ca a calatorit prin lumea intreaga, insa, prin pozitia pe care o avea, a adus si lumea la Iasi. Chimisti din toata lumea, de o parte si de alta a cortinei de fier, se reuneau in capitala Moldovei la simpozioanele de Celuloza ale lui Cristofor Simionescu. O data pe an, Iasiul devenea, poate, cel mai cosmopolit oras din Romania, adunand oaspeti – unii de prim-rang – din lumea stiintifica: francezul Champetier, Rogovin si Karghin din URSS sau americanul Flory, laureat al Premiului Nobel. Martorii isi amintesc ca congresele stiintifice ale lui Simionescu erau prilej de ametitoare desfatari. Se ingrijea ca totul sa fie pus la punct in cele mai mici detalii, iar strainii sa plece acasa ghiftuiti si satisfacuti pe toate planurile. Frumoase domnisoare, vorbitoare de limbi straine, unele tinere sperante ale stiintei, dornice de o ascensiune fara obstacole, erau la dispozitia somitatilor, facandu-le sederea la Iasi cat mai placuta. Iar Simionescu – acum membru in circa 10 academii si societati internationale de chimie – si-a castigat in randul lor un renume rasplatit si astazi. Cand a implinit 80 de ani, prestigioasa revista americana -Journal of Polymer Science- i-a dedicat un numar omagial. Din comitetul redactional al publicatiei face parte si Virgil Percec, fost student al sau, caruia Simionescu i-a decernat, dupa emigrare, titlul de Membru de Onoare al Academiei. Acum profesor la Philadelphia University, Percec este considerat – afirma Victor Bulacovschi – -cel mai mare sintezist din lume in domeniul polimerilor-.
-Multi il treceau pe lucrari datorita renumelui si pozitiei pe care o avea-
Cine il avea de partea sa pe Cristofor Simionescu razbea usor in viata. Fiind secretar al Comisiei de Promovare si Atestare a Titlurilor, prin sita sa au trecut, decenii la rand, toate angajarile din Politehnica.
-Pentru promovare trebuia aprobare de la Organizatia Judeteana de Partid, trebuia sa ai dosarul de cadre curat. Dansul a intervenit pentru a fi angajati si oameni care nu corespundeau ideologic, insa erau de valoare-, sustine Victor Bulacovschi. A trecut drept un curajos – a fost de notorietate momentul – cand l-a angajat jurist la universitate pe Petru P. Andrei, fiul sociologului, intr-o vreme cand cei cu o biografie ca a sa erau inghesuiti noaptea in dube: -Tocmai iesisem din puscarie. Aveam 43 de kilograme-, isi aminteste Petru Andrei, care a slujit 13 ani alaturi de Simionescu, pana in 1966. Tot la Politehnica l-a adus si pe renumitul profesor Stefan Barsanescu, dat afara de la Universitatea din Copou.
-L-a ocrotit si pe Dumitru Mangeron, care imbracase camasa verde-, isi mai aminteste Petru P. Andrei. In anii in care cine voia sa publice in strainatate trebuia sa duca dovada ca nu exporta secrete de stat, Simionescu era sef al Comisiei Secretelor de Stat pe toata Moldova. -A dat, ani la rand, unda verde publicarilor in afara; nu stiu sa se fi opus vreodata-, spune Victor Bulacovschi.
Numele lui Cristofor Simionescu figureaza pe aproximativ 700 de lucrari stiintifice, insa nici una dintre acestea nu l-a avut drept unic autor. Singurele carti pe care le-a semnat doar el sunt cele cinci volume de -Ganduri-: articole din presa timpului si memorialistica. Desi academicianul -nu tinea mortis sa fie trecut primul pe lucrari-, -multi il treceau pentru ca, in acest fel, erau mai bine primite, datorita renumelui si pozitiei pe care le avea-, mai spune Bulacovschi.
-Ca un dresor de animale salbatice, s-a luptat cu cei care doreau sa-i ia locul-
Daca erai muncitor si cuminte, ii puteai intra usor in gratii. Fata de asistentii sai avea o atitudine -de closca-, spun cei care i-au fost, ani la rand, prin preajma. Cu totul altfel se purta cu cei care ii lezau in vreun fel orgoliul sau autoritatea. -Ca un dresor de animale salbatice, s-a luptat cu cei care doreau sa-i ia locul-, il descrie profesorul Viscrian. Ca Simionescu -pleca urechea- si ca -ii placeau intrigile-, toti cei cu care am stat de vorba sustin fie ca au fost de aceeasi parte a baricadei cu el, fie de cealalta.
-Stia toate detaliile despre subordonati, le afla toate slabiciunile si se oferea chiar sa-i ajute pe cei grav bolnavi- – isi aduce aminte Viscrian – -iar in urma mancatoriilor culegea date despre ceea ce se petrecea prin institute-: -Ii placea sa i se dea raportul. Ma mai lua uneori cu masina, iar intrebarea era: ?çCe mai e pe la voi??ê. Iar eu, fiind ?çvaccinat?ê, nu spuneam nimic. Atunci, il vedeam cum incepea sa trepideze nervos, batand cu degetele pe volan, aproape c-ar fi fost in stare sa ma dea jos-.
Intrigati de tehnica prin care reusea sa-si conserve autoritatea, cei care i-au stat ani la rand prin preajma i-au studiat strategia prin care isi selecta sustinatorii si prin care isi anihila potentialii adversari: se baza pe oamenii aflati pe a doua treapta sub el, subminandu-le astfel celor de pe prima treapta, incomozi pentru el, autoritatea. Juca tot timpul ca la sah, cu gandul la a 10-a mutare. La -bagat fitile- era -academician-.
-Elena Ceausescu i-ar fi spus ca il barfeste un anume cercetator de la Institut-, povesteste profesorul Viscrian. Simionescu ar fi gasit un raspuns pe masura: -Da, stiu, dar sa vezi ce te barfeste pe dumneata!-.
Pe cei care il suparau ii apostrofa taios, de multe ori pe buna dreptate. -Nu ezita sa le faca observatii pe fata celor care intarziau la program sau nu isi faceau treaba-, spune Horia Teodorescu, membru corespondent al Academiei. Observatiile faceau, uneori, sa se inroseasca si mai tare zidurile de la -Petru Poni-: -Vorbea urat cand se infuria-, spune profesorul Viscrian, dand un exemplu pe care hartia il suporta: -Iti trag un sut in cur si te frec la prostata pana-ti dau lacrimile-. -Era dur, mai si injura-, isi aminteste si Petru P. Andrei.
-Invartea pe degete toti secretarii de partid-
Fiind la conducere atatia ani, este greu sa nu-i pronunti numele cand vorbesti despre -implinirile- epocii de aur la Iasi. Simionescu a adus Sectia de Celuloza la Politehnica, a predat, dupa cum singur marturiseste, primul curs de Chimie macromoleculara din tara, a facut din Institutul -Petru Poni- cel mai mare si, -de departe, cel mai important institut al Academiei-, dupa expresia academicianului Viorel Barbu, succesorul sau la conducerea filialei. Insusi presedintele Iliescu i-a recunoscut meritele pentru -platforma de pe Bahlui-, in cadrul ultimei vizitei la Iasi. -Invartea pe degete toti secretarii de partid- – spune profesorul Viscrian – -iar asta, fara sa fie slugarnic. Ii aburea cu legatura dintre stiinta si tehnica si asa obtinea alte si alte milioane pentru o cladire noua-. Alaturi de Complexul Politehnic, Institutul -Petru Poni-, sediul Academiei – cel mai mare din tara, construit din fondurile Fundatiei Elias -, si apartamentele din Dealul Copoului, date in proprietate cercetatorilor, sunt trecute in palmaresul sau de realizari.
-A lasat urme in Iasi. A fost un om care a construit-, crede Viorel Barbu. -Intr-o vreme cand multi preferau sa stea degeaba, pentru ca leafa mergea oricum, el a incercat sa faca ceva- – spune, la randul sau, Petru P. Andrei – -si nu si-a facut, ca altii, avere-.
-O sa duc cu mine lucruri pe care nimeni nu le va sti vreodata-
-Academicianul Simionescu nu poate fi judecat cu masurile de azi-, concluzioneaza matematicianul Viorel Barbu. De cateva luni, Viorel Barbu s-a mutat in biroul prezidential de la Academie, in care a stat ani la rand cel care a fost unul dintre cei mai puternici oameni din Romania. Desi trece des pe la sediu, Cristofor Simionescu uita, uneori, ca are de urcat cu un etaj mai putin. In timp ce ma conduce spre biroul sau, prins in conversatie, se indreapta, sigur pe el, spre usa pe care scrie mare, pe o placuta metalica, numele presedintelui Academiei. Apasa pe clanta. Usa este inchisa. O incearca iar, derutat. Se uita in sus, iar atunci intelege: -Am nimerit la Barbu-. Probabil ca, in astfel de momente, perioada de glorie ii revine dureros in minte, ca amintirea unui paradis pierdut. -Ceea ce regret mai mult este ca o sa duc cu mine lucruri pe care nimeni nu le va sti vreodata-, imi spune, patetic. Intram in biroul sau, imi daruieste ultimul volum din -Ganduri- si ma conduce spre iesire. Coboram pe scari si parcurgem cele trei etaje in circa 30 de minute. Dupa fiecare treapta, academicianul se opreste si insiruie amintiri care ii chinuie, poate, noptile: cum a fost pus la zid pentru colaborarea cu tovarasa, cum a jonglat cu activistii pentru binele Academiei, cum s-a zbatut pentru Iasi, in vremuri tulburi. Fixam o intalnire pentru o discutie detaliata despre articol – o strangere de maini – si plec. Intalnirea nu a mai avut loc. A anulat-o prin intermediul secretarei.
Un singur adversar l-a invins
Cel care a fost in acelasi timp sef de catedra, rector la Politehnica, director in minister, membru in Consiliul de Stat al Republicii Socialiste si deputat in Marea Adunare Nationala, apoi presedinte in doua randuri la filiala ieseana a Academiei si vicepresedinte la Bucuresti, director la -Petru Poni-, secretar stiintific al Comisiei de Atestare a Diplomelor etc. a refuzat sa mai vorbeasca despre sine. Ca pentru majoritatea celor care l-au cunoscut indeaproape, Cristofor Simionescu a devenit un tabu si pentru Cristofor Simionescu.
Acum nu mai are nimic din puterea de altadata. Ca un comandant nevoit sa predea, pe rand, cetate dupa cetate, s-a retras din toate functiile. Un singur adversar l-a invins: timpul. Acum nu i-a mai ramas decat sa-si rumege trecutul!
A condus sau nu Simionescu doctoratul Elenei Ceausescu?
Se spune ca nu numai seful statului, ci si Elena Ceausescu vedea in Simionescu un idol. Nimeni, cu exceptia lui, nu stie cu certitudine daca doctoratul in Chimia macromoleculara al primei Tovarase a tarii a fost copt in laboratoarele de la Iasi. Cristofor Simionescu neaga, cu toata taria, ca i-ar fi condus doctoratul, iar academicianul Viorel Barbu n-are nici o indoiala ca n-a facut parte nici din comisia care a consacrat-o pe prima Tovarasa a Republicii Socialiste ca om de stiinta. Aluzii la colaborarea cu Elena Ceausescu s-au facut nu doar in Iasi, ci in toata tara. Regretatul Iosif Sava a pomenit-o intr-o emisiune.
Paul Goma scria in 1978 ca Elena, -cum e ea inventiva, il va fi pus pe Cristofor Simionescu sa imagineze niscai polimeri pe baza de catina-. Legende sau nu, povestile despre Simionescu si Elena nu au fost nici acum uitate. Se spune ca un referat al tezei de doctorat, acum disparut, purtand semnatura lui Cristofor Simionescu, s-ar fi aflat candva in arhivele Bibliotecii Universitare. Si ca, de cate ori o vizita la Bucuresti, ii ducea in dar – nimeni nu stie de ce – 72 de garoafe. Curiosii care si-au dorit sa asiste la momentul solemn cand sotia dictatorului sustinea doctoratul in Chimie ar fi avut surpriza sa citeasca intr-un anunt, afisat la Academia ieseana, ca manifestarea avusese deja loc. Unde? Cand? Ramane o necunoscuta. Secretomania acelor ani a alimentat presupunerile, a fabricat legendele si a dat frau imaginatiei. O fi existat, oare, cu adevarat, o teza de doctorat pe care sa-si fi pus numele Elena Ceausescu? Sau a cazut Simionescu in capcana propriei sale puteri, a propriului sau renume?!
Emilia Chisop
