A zis Hristos ucenicilor săi: ”Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”, adăugând: „Sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu-L vor vedea pe Fiul Omului venind întru împărăția Sa”. După șase zile, Iisus a urcat pe Muntele Tabor împreună cu cei mai apropiați dintre ucenici – Petru, Iacov și Ioan – aceiași care aveau să-L însoțească și în grădina Ghetsimani. Nu știm ce au vorbit pe drum, putem întrezări însă din felul în care, urmându-L, au dat mărturie pentru Hristos – Petru a spus că este Fiul lui Dumnezeu și este piatra pe care s-a zidit Biserica; Iacob a fost cel dintâi dintre apostoli care L-a mărturisit cu viața; Ioan, fratele său, s-a făcut teologul Cuvântului, care s-a făcut om ca omul să se îndumnezeiască.
”Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Carele am binevoit. De acesta să ascultați”
Pe Muntele Tabor, „acoperișul lumii creștine” ,Iisus s-a schimbat la față de ” a strălucit fața Lui ca soarele, iar veștmintele i s-au făcut albe ca lumina”. Cu El erau Moise și Ilie iar tradiția spune că vorbeau despre patimile și răstignirea Mântuitorului. Într-o veche icoană închinată Schimbării la Față, în locul Mântuitorului este crucea, deodată moarte și înviere; moarte a morții și înviere în lumina cea neînserată a iubirii divine. ”Doamne, bine este să fim aici” spus-a Petru și, dorind să rămână acolo și să facă trei colibe – pentru Iisus, Moise și Ilie. Atunci, un nor i-a învăluit și au auzit glasul Domnului: ”Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Carele am binevoit. De acesta să ascultați”. Cutremurați de spaimă, ucenicii și au căzut cu fața la pământ. Iisus s-a apropiat și atingându-i, a zis cum, cum o face și azi, de-am ști să-L ascultăm: ”Ridicați-vă, și nu vă temeți!” Ridicându-se, L-au văzut doar pe Iisus, Cel pe care se cuvine să ascultăm, cum Însuși a făcut voia lui Dumnezeu făcându-ni-se pildă desăvârșită. Gândul ne poartă la prima minune făcută de Hristos când, la nunta din Cana Galileei, a transformat apa în vin și când Maica Domnului a zis pentru cei de atunci și din toate veacurile: ”Orice vă va spune El, faceți!” Să rememorăm toate acestea nu doar ca ritual, ci în primul rând și îndeosebi cu inima însetată de ”Lumina cea adevărată”, sfințitoare. Lumină am venit în lume spune Mântuitorul, deschizătoare a drumului spre cunoașterea Adevărului a cărui cunoaștere ne face liberi să răspundem Iubirii divine ce duce de la moarte la viață. Sf. Teofan Zăvorâtul atrăgea atenția: ”El a vrut să arate la ce slavă înalță El în Sine firea omenească, iar prin aceasta pe orice om: slava schimbării Lui la Față este slava noastră în Domnul Iisus Hristos. El parcă ne-ar spune: Iată cum o să fiți!” E transfigurarea eului nostru profund, posibilă numai prin harul dumnezeiesc dacă ne deschidem inima întru binecuvântată întâmpinare și împreună glăsuire și lucrare. Se ruga Sf. Ap. Pavel: ”Mă rog să vă întăriți în omul lăuntric prin harul lui Dumnezeu.” E adevărat, urcușul acesta este și se face mai anevoios când uităm de Hristos sau când ne îndoim fără să ne rugăm strigând ca odinioară Petru: ”Doamne, scapă-mă!” Cutremurătoare rugă fiindcă în ea aflăm o mărturisire aproape disperată a lui Dumnezeu și a neputinței noastre de sine. Hristos, cum s-a citit în pericopa evanghelică dinaintea sărbătorii de azi, ”i-a întins mâna” iar mustrarea Lui este o explicație și o lecție: ” Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”
Odinioară, la Iordan, când Sf. Ioan Înaintemergătorul L-a botezat pe Iisus, glasul Domnului a rostit: ”Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Carele am binevoit”. Cuvinte de întărire și încredințare că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Care a dorit voit binele pentru omul căzut. În tot timpul petrecerii Sale pe pământ, Hristos a făcut cu osârdie ”voia lui Dumnezeu”, până într-acolo încât a zis ucenicilor ”mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine”, iar în grădina Ghetsimani: ” Părinte, dacă este cu putință fă să treacă de la Mine acest pahar, dar voia Ta, nu voia Mea să se facă”. Acum adaugă într-o logică și în pronie divină: ”de Aceasta să ascultați”. De față erau Moise și Ilie, întruchipând Legea și Proorocii. Pe Sinai și fața lui Moise a strălucit, dar era o lumină exterioară, adăugată, un ecou prin timp a primelor cuvinte ale Ziditorului: ”Să se facă lumină”. Lumina Schimbării la Față a Mântuitorului este una necreată cum mărturisim în Crez, că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, ”lumină din lumină”, ”Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” și ne rugăm Luminii care ”sfințește pe tot omul ce vine pe lume”, încredințați că El este „Calea, Adevărul și Viața”. O lumină pe care ochii noștri, orbiți de cele ale imediatului ce încătușează spațiul și timpul nu o mai pot percepe. E nevoie de multă rugăciune, care să potolească zarva din afară și dinlăuntru pentru ca în liniște să vorbim cu Dumnezeu și natura noastră înstrăinată să afle calea unirii cu Dumnezeu. De la Sf. Grigorie de Nazianz învățăm că ”precum soarele pentru cele ale simțurilor, așa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului”. O presimțea psalmistul scriind: ”Întru lumina Ta vom vedea lumină”. Dumnezeu, respectându-ne libertatea pe care Însușii ne-a dăruit-o, îngăduie să numim întunericul din noi lumină, dar plătim prețul cu o orbire mai mare pe un drum pe care doar mai răul pune capăt răului. Iată bunăoară, oameni de știință, asemenea profeților de odinioară, spun că actuala criză al cărei sfârșit nu se întrevede, este generată de orgoliu și lăcomie care hrănesc ura și înalță idoli mincinoși. Robindu-ne dictonului ”trăiește-ți clipa”, ucidem viitorul și, cum fără el viața este absurdă, a apărut o explozie de scenarii apocaliptice, dovadă de netăgăduit a nevoii de schimbare. Dar nu avem cum găsi soluții în interiorul nostru sărac și schimonosit și, în neputința noastră, așteptăm în van soluții din afară. Paradoxal cum într-o lume a schimbărilor nu realizăm că singura schimbare cu adevărat eliberatoare nu are cum veni decât din interiorul nostru, unde chipul lui Dumnezeu rămâne de-a pururi neșters. E o schimbare a minții și a voinței noastre spre a primi harul divin. Orbi fiind, nu vedem cum fiecare clipă ne oferă șansa schimbării minții, în fapte nu doar în vorbe sforăitoare, rodind în fapte vrednice de chipul dumnezeiesc după care am fost creați. Adică, spune Sf. Teofan Zăvorâtul, „să stingem mânia și să primim în noi blândețea, să înăbușim egoismul și să refacem dragostea, să alungăm invidia și să ne întărim în împărtășirea de bucuria aproapelui, să încetăm să mai osândim…să nu ne mai însușim cele necuvenite, ci să dăm…”
„Să vă iubiți unii pe alții”
Sf. Maxim Mărturisitorul găsește în lumina taborică un simbol al ”ascunzimii nearătate”, mai presus de toate posibilitățile ochilor trupești, ale minții. În veșmintele albe ale Mântuitorului se vede ”măreția operei lui Dumnezeu din făpturi, proporțional cu rațiunile după care au fost făcute și tainele ascunse în cuvintele Sfintei Scripturi, după cât pot fi înțelese”. Împreună cu Hristos sunt Moise și Ilie, înțelepciunea și bunătatea dintâi prin care ”poruncește Cuvântul cele ce trebuie făcute și oprește de la cele ce nu trebuie făcute”, ”harul legiferării” fiind al înțelepciunii. Tot înțelepciune și bunătate aflăm și în Ilie care îndeamnă la întoarcerea către viața duhovnicească de la care oamenii s-au îndepărtat. Legea nu a fost respectată sau doar în chip formal, ca fariseii de ieri și de astăzi, proorocii nu au fost ascultați iar glasul lor și acum strigă în pustiu. De aceea Dumnezeu din norul său ne îndeamnă și azi să-L ascultăm pe Fiul Său ca să ne călăuzească spre Sine, zicând că nu a venit ”strice legea, ci să o împlinească”.
Să dăm ascultare lui Hristos, împlinind neabătut Legea, ”Să vă iubiți unii pe alții cum Eu v-am iubit pe voi”; a primit ca pentru noi, să primească a fi răstignit de noi și a ne elibera de tot ceea ce împiedică desăvârșirea la care îndeamnă în Predica de pe Munte. Ar mai fi o nedumerire – de ce dintre toți apostolii doar trei, Petru, Iacov și Ioan, au urcat cu Hristos. Sf. Teofan Zăvorâtul descifrează semnificațiile: Petru, râvnitor în credință; Iacov e cel drept și Ioan este haric, care împreună împlinesc în fiecare și în toți legea și proorocii. Unitatea dintre harul dumnezeiesc și duhul nostru cel râvnitor de Dumnezeu săvârșită în profundul cel mai profund din noi va schimba va întoarce rătăcirea orientând-o spre dreptate și adevăr, înnoindu-ne și pregătindu-ne spre împărtășirea de slava Lui. Ne e greu, uneori ne simțim doborâți dar mai ales atunci îi vom auzi cum ne spune cu o nesfârșită blândețe:„Ridicați-vă și nu vă temeți.” Apoi, să-L urmăm pe Iisus, Care „ pe Tabor chipul robului l-a schimbat, ca pe noi să ne faci din robi ai păcatului, fiii ai lui Dumnezeu”. Și cred că putem dori mai mult decât a putea spune ca odinioară Ap. Pavel: „Lucrez, dar Hristos lucrează în mine, trăiesc, dar Hristos trăiește în mine”
Elena Solunca Moise
