Gata sa moara, dar mai hotarata sa traiasca, Lucretia Jurj si-a petrecut tineretea alergand prin munti, cu arma in mana, fugarita de securisti. Avea 22 de ani cand s-a alaturat celebrului grup de partizani -Susman-. In *54 a cazut in mainile Securitatii si a fost condamnata la munca silnica pe viata. A fost gratiata in *64, dar cei 10 ani de temnita grea si-au pus amprenta pe trupul si spiritul Lucretiei Jurj. La mai bine de 70 de ani, femeia este ultimul martor care a supravietuit represiunii crude a miscarilor de partizani.
Drama Lucretiei Jurj nu suporta metafora. Istoria subiectiva a rezistentei anticomuniste din anii *50 se scrie – imposibil altfel – mai degraba in taceri, inabusind lacrimi, decat in sentinte ce cauta puritatea stilului. Tacute ele insele, 1.000 de verbe brazdate in fruntea femeii tradeaza, fara pic de nuanta, unul si acelasi adevar: eroismul fraged si dureros al primilor ani de lupta impotriva colectivizarii si a comunismului. La mai bine de 70 de ani, Lucretia Jurj e ultimul martor si marturisitor care a supravietuit represiunii crude a miscarilor de partizani ce-au rezistat in Apuseni dupa *48, asteptand cu arma in mana venirea americanilor. Lucretia Jurj a supravietuit pe picioare comunismului si povesteste istoria teribila a rezistentei luptatorilor din grupul -Susman-, din care a facut ea insasi parte.
O viata de lupta
Viata Lucretiei Jurj curge anevoios, ca un parau printre munti; se strecoara pe unde nu te astepti, intra pe unde nici nu te gandesti, se curbeaza, se suprima intr-un loc pentru a reveni in altul, tulbura si se tulbura, apoi merge mai departe. Femeia isi povesteste cu simplitate viata, fara a dramatiza si fara a da verdicte, ca un om care si-a inteles si acceptat destinul ca atare. S-a incrancenat sa traiasca la fel cum s-a incapatanat sa-si sacrifice viata.
Arareori isi trece mana incarcata de riduri prin par sau isi sterge o lacrima stravezie, abia zarita in coltul ochilor. E un om care, la cei peste 70 de ani ai sai, nu mai poate sa planga. A plans copilul nenascut, tarat de istorie, impreuna cu familia, sa apere granita de vest a Romaniei, a plans fata de 22 de ani, fugind prin padure de armata care o urmarea, a plans femeia condamnata la munca silnica pe viata. Acum nu mai plange. S-a impacat cu sine si cu ceilalti.
Eterna refugiata
Destinul Lucretiei Jurj e o calatorie. O continua fuga si prigoana. O nesfarsita refugiere in locuri in care nu te poti refugia. S-a refugiat impreuna cu parintii dintr-o localitate in alta, de pe o granita pe alta, a locuit impreuna cu ei intr-o coliba acoperita cu pamant, pentru a apara granita tarii, pentru ca, in numai cativa ani, sa se refugieze dintr-un loc in altul, impreuna cu sotul, sa doarma impreuna in coliba sapata in pamantul din padure. Asa a ales sa fie si nu a regretat niciodata. Nu regreta nici acum, atat e de incapatanata femeia in convingerile ei.
Despre partizanii din grupul -Susman- a aflat prin *47, imediat dupa venirea comunistilor, chiar de la socrii ei. -Teodor Susman era un om deosebit. Tata lumea il asculta… s-o impotrivit comunistilor si o fost nevoit sa fuga impreuna cu copiii sai in padure-, explica Lucretia. Sotul ei, Mihai, tinea legatura cu cei din familia Susman, chiar dupa ce acestia fugisera in munti din calea comunistilor.
-Sotul meu era padurar si au vorbit cu el sa mai aduca oameni in jurul lor, sa fie pentru o eventuala rascoala… Cineva a prins firul si l-a turnat la Securitate. Au venit intr-o seara securistii, mai multi barbati imbracati in civil, care i-au spus sa le predea arma ce-o avea in calitate de padurar. El o intrat in camera in care-si tinea mai multe arme si dus o fost. Eu si securistii il asteptam in camera. Nici io nu stiam: el o intrat in camera, o sarit pe geam si o fugit la Susmani, in munti. Cand si-or dat securistii seama, era prea tarziu-, isi incepe femeia propria istorie, care se confunda cu istoria in sine, asa cum e ea, cu tradari si dezertari.
-Ca sa nu mearga cu mana goala, ne-or luat cu ei, la Campeni, pe mine si pe socru-meu. Ne-au interogat doua zile. Ca unde s-o ascuns? Eu le-am zas: ?çNu stiu unde sa ascunde, ca n-am jucat v-ati ascunselea cu el!?ê-, spune femeia si se amuza la fel cum o facea in sinea ei si atunci cand le-o spunea anchetatorilor.
Intre casa si padure
Luni in sir viata femeii a fost o continua alergatura intre casa si partizanii ascunsi in padure. Mai vicleana si mai darza decat urmaritorii sotului ei, desi era supravegheata, a reusit de fiecare data sa se strecoare pana la ascunzatoarea din padure.
-M-au lasat acasa, cu gandul sa ma foloseasca drept momeala pentru prinderea sotului. De doua luni mergeam la el, unde era ascuns cu cei din clanul Susman, pe furis, fara sa ma vada nimeni. Intr-o zi, am plecat si eu cu ei. Aveam 22 de ani si am ales sa stau impreuna cu ei-, spune vocea femeii care tradeaza o umbra de pasiune pentru cel care a fost sotul ei. In sezonul cald, explica femeia, ea si ceilalti partizani stateau in padure, iar in sezonul rece gaseau oameni in munte care sa-i gazduiasca in case ori in suri. -Ne ajutau cu ce puteau si ne ascundeau. Si ei credeau ca vor veni americanii. Am stat tata iarna in padure, in *51. Trei luni am stat numai pe crengi de molid, puse pe zapada, pentru ca ne-o descoperit sura unde stateam-, spune femeia, creionand o poveste ce-ti da fiori.
-M-am rugat pentru suferinta mea-
O femeie care era pregatita sa moara, la fel cum era hotarata sa traiasca, care a sperat cu o vointa fantastica, timp de cinci ani in padure si alti 10 in puscarie, ca americanii vor veni si ii vor izbavi pe romani. Un om simplu, caruia i s-a dat un destin de martir erou. Vorbeste la fel de simplu despre suferinta pe care si-o aminteste, la fel cum alti oameni isi amintesc despre banalitatile trecute.
-Pe tot timpul refugiului in munti si apoi al detentiei, m-am rugat la Dumnezeu ca n-a lasat suferinta pe fratii mei. I-am multumit ca m-a ales pe mine-, spune ea, fara regret. Cele mai crunte amintiri despre perioada de partizanat anticomunist in Apuseni le are din *52. -Ne-au incercuit atunci intr-o padure. Era atata lume, ca cred ca se tineau de mana. Am fugit care cum am putut printre gloante, ne-am despartit unii de altii. Atunci i-au impuscat pe Ciota si pe Mihut. Restul am scapat si am stat incercuiti o saptamana, fara hrana. Noi stateam pe stanci si-i vedeam pe ei cum isi frigeau slanina, iar mirosul venea pana sus la noi. Cu fiecare zi, se strangea latul. Stiam zona si ne-am ascuns in vagauna stramta a unui fel de pestera. Am stat acolo ingramaditi si-au ajuns pana langa noi. Unul dintre soldati era atat de aproape de noi, ca-i vedeam culoarea ochilor. Le-a spus celorlalti ca nu a vazut pe nimeni. Nici azi nu stiu daca nu cumva nu ne vazuse si n-a vrut sa spuna…-, rememoreaza ultima supravietuitoare de atunci.
Ultimii eroi
In *52, dupa ce au scapat din incercuire, cei cinci partizani ramasi in viata decid ca trebuie sa se desparta: fratii Susman au luat-o inapoi spre Rachitele, in vreme ce Lucretia, sotul si fratele acestuia, Onet Roman, au pornit in zona Bihorului, unde ei aveau niste rude de incredere. La Bihor, Lucretia a mai rezistat doi ani in ilegalitate, ascunsa cu sotul si cu cumnatul ei in comuna Sudrigiu. In *54 au decis sa plece de acolo, pentru ca nu mai aveau senzatia de siguranta. In casa celui care-i gazduia incepusera sa vina tot felul de oameni. -Eram ca si dusi, mai trebuia sa luam niste haine. Am mers noaptea, cu gand sa nu mai stam deloc. Cand am intrat in sura, era plin de securisti. Am fost surprinsi si n-am mai apucat sa ripostam. Pe mine m-au lovit prima, mi-au spart capul, iar cand mi-am revenit, toti erau la pamant. Sotul meu era cel mai rau. Nu se mai putea tine pe picioare. L-au tarat dupa ei si nu l-am mai vazut-, ilustreaza femeia fotografia sepia – ultimul cadru – cu cel pe care l-a iubit si alaturi de care a ales sa fuga si sa lupte in munti impotriva regimului comunist.
-Pe mine si pe Onet Roman ne-au dus la Oradea, la interogatorii. Eu am primit munca silnica pe viata, iar lui Onet i-au dat dat pedeapsa capitala si l-au executat. Am facut 10 ani de puscarie; m-au gratiat in *64, cand i-au gratiat pe toti detinutii politici-, incheie femeia, tremurat, povestea celor aproape cinci ani de ilegalitate in numele libertatii.
Fratii Susman au continuat partizanatul pana in *58. Au ajus prin partile Huedinului, unde si-au format o retea de sustinatori. Au fost turnati si descoperiti intr-o sura din Tranis. N-au acceptat cu nici un chip sa se predea. Securistii au dat foc surii, dar ei au ramas acolo, preferand sa se sinucida.
Istoria care vorbeste
Istoria orala exploateaza memoria martorilor
Autorii lucrarii -Suferinta nu se da la frati…-, istoricii Cornel Jurju si Cosmin Budeanca, sunt cercetatori la Institutul de Istorie Orala, infiintat in 1997 in cadrul Universitatii -Babes-Bolyai-.
Principalul domeniu de activitate al Institutului de Istorie Orala este cel de a -achizitiona- si -stoca- memoria in general si memoria comunismului in special. -Istoria povestita- sau -istoria la modul personal- sunt cuvintele de baza ale acestui institut, pentru care cel mai important izvor istoric este memoria martorilor, a celor care au contribuit sau doar au asistat la facerea istoriei.
Cartea care marturiseste
Cartea scoasa de prestigioasa editura clujeana Dacia, in consistenta si necesara serie -Literatura si totalitarism-, prezinta marturia relevanta si dramatica a Lucretiei Jurj, ultimul supravietuitor al grupului de partizani anticomunisti condusi de Teodor Susman, in Muntii Apuseni. Scrisa cu atuurile conferite de instrumentele istoriei orale in care ambii autori sunt specialisti, -Suferinta nu se da la frati…-, releva expresia intima a felului in care marea istorie se reflecta in biografiile personale. La capatul a aproape cinci ani de cercetare a problematicii miscarilor de rezistenta de la sfarsitul anilor *40, Cornel Jurju si Cosmin Budeanca propun transcrierea a peste 17 ore de interviu cu ultima supravietuitoare a partizanilor din grupul Susman. Impecabil redactat si prezentat, dupa toate rigorile academice, volumul se recomanda ca o lectura captivanta si, totodata, o propaganda excelenta pentru ceea ce se cheama curentul cu mare succes de casa al istoriei traite, subiective.
Istoria grupului -Susman-
Partizanii de la Rachitele
Din punctul de vedere al imprejurarilor istorice, grupul -Susman-, la fel ca alte grupari de partizani, a fost produsul direct al procesului de stalinizare fortata in care societatea romaneasca a fost angajata dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Prima consecinta majora a acestui <derapaj de evolutie> a constat in suprimarea brutala a principalelor curente politico-ideologice care se manifestasera in Romania pana in momentul respectiv. Aceasta reconfigurare premeditata a sistemului politic, aflata intr-o antinomie totala cu spiritul public, a fost unul dintre factorii care au condus la aparitia grupului de partizani de la Rachitele. Teodor Susman, liderul grupului, detinuse pana in 1945 functia de primar al comunei Rachitele. Il regasim in aceasta postura, fara a fi membru in vreun partid politic, cu deosebire in timpul guvernarilor liberale (1922-1928, 1930-1934) si apoi in timpul razboiului (1939-1845). Cu astfel de antecedente, Teodor Susman s-a manifestat de la bun inceput ca opozant al regimului, refuzand propunerea de intrare in PCR si realizand pe plan local o propaganda electorala favorabila Partidului National Taranesc.
Miscarea anticomunista
Partizanii anticomunisti s-au retras, de regula, in munti, in speranta ca vor reusi sa inlature regimul comunist cu sprijinul celor pe care ii credeau aliatii lor cei mai de seama: americanii.
Organizati in grupuri conduse de unul sau doi lideri, care, de regula, dadeau si numele grupului, partizanii au fost imprastiati prin toate zonele montane ale tarii pana la inceputul anilor *60, cand au fost prinsi, arestati si condamnati la munca silnica sau la moarte.
Se remarca astfel de grupuri in Muntii Fagaras – grupul -Ion Gavrila Ogoranu-, grupul -Arnautoiu-Arsenescu- -, in Muntii Banatului – grupul -Blanaru-Ionescu-, grupul colonelului -Uta- -, in Bucovina – grupul -Macoveiciuc-, grupul -Cenusa-, grupul -Vatamaniuc- -, Muntii Apuseni – grupul -Susman-, grupul -Dabija-, grupul -Capota-Dejeu-, grupul -Cruce si Spada-.
Exercitii de memorie
Lucretia Jurj poate sa incurce si sa confunde datele – varsta ar ierta-o pentru asta – dar nu poate gresi ceea ce s-a intamplat.
Cu speranta pe care o avea in suflet cand fugea alaturi de ceilalti prin munti, si-a petrecut si alimentat si cei 10 ani de inchisoare.
-Au trecut greu cei 10 ani. M-am imbolnavit rau, de plamani, si-am facut tuberculoza. La inchisoare invatam, ne rugam… Erau acolo inchise tot felul de profesoare si fiecare invata cate ceva: limbi straine, geografie, poezii. Uneori incercam sa mai scriem; scriam pe fundul gamelelor, pe mici bucati de sapun…
Dupa gratiere am cerut sa merg la Turda, unde aveam o sora. Dupa doua luni, m-am internat in spital. Facusem cavitate pulmonara. Am stat 10 luni in spital si am ramas fara un plaman. Vomam zilnic cate un litru de puroi. Eram ca o bucata de lemn putreda pe dinauntru, care se sfarama toata cand o atingi-, isi aminteste femeia, poate gratie lunilor intregi de izolare, in care nu s-a mai avut decat pe sine.
Au fost printre putinii care s-au opus deschis comunistilor, au murit cu totii, impuscati, arsi, torturati in inchisorile si lagarele comuniste, au fost printre cei a caror demnitate era mai presus de viata, pregatiti sa moara decat sa se predea. Au fost mai multi care au crezut, sperat si luptat. A ramas singura. E ultimul partizan.
-Politicienii de dupa *89 m-au dezamagit!-
Evenimentele din decembrie *89 i-au dat si Lucretiei Jurj credinta ca ceva se va schimba in bine. Cele ce au urmat nu i-au confirmat insa asteptarile. -Sunt dezamagita de cele ce s-au intamplat. Am crezut ca macar taranistii, cand au ajuns la putere, vor face treaba, ca multi dintre ei au suferit pe timpul comunistilor. Da* nici ei n-au fost buni de nimic-, apreciaza Lucretia Jurj, dupa mai bine de 12 ani de la Revolutie.
Ciprian Rus, Emanuel Ciocu
