Pentru piata autohtona, trupa Ab4 a fost o aparitie promitatoare. A lansat doua albume, a venit cu o imagine moderna, specifica zonei rock-ului alternativ, a castigat un premiu MTV EMA si… cam atat! Apoi, brusc, trupa s-a mutat in Italia. Acum, dupa doi ani, Ab4 inseamna Doru (voce/chitara), Enrico (chitara/voce), Andrea (bass) si Luca (tobe). Pentru Doru, singurul roman ramas in Ab4, plecarea in Italia a insemnat implinirea unui vis, acela de a reusi sa-si asigure un trai decent din muzica. Pentru acest vis insa a fost si inca mai este nevoie de multe eforturi.
Pentru a lua pulsul scenei din Italia, i-am prins pe baieti la concertul Placebo.
– La show-ul Placebo, fanii v-au revazut dupa o pauza de doi ani. Ce s-a intamplat in acest timp?
– In principiu, am cantat cam peste tot, facand drumuri de la nord la sud. In general, am cantat la tot felul de festivaluri dedicate trupelor tinere. Pe trei dintre ele le-am si castigat. La unul chiar a fost haios, pentru ca premiile au constat in scule (instrumente – n.r). Asa ne-am completat lipsurile.
– Cat de mult va conta la intoarcere deschiderea trupei Placebo?
– Sper sa ne ajute foarte mult. Alegerea noastra pentru acest concert ne-a onorat, cu atat mai mult cu cat a fost o decizie a managementului Placebo, si nu a fostului impresar. La acest gen de eveniment nu merge ca in Romania, cand dai un telefon si intri pe afis. Aici trebuie sa fii acceptat de trupa straina. A fost o satisfactie sa cantam in fata unei arene pline. Mai departe, ramane de vazut.
– Cand ai plecat in Italia, ai renuntat practic la tot. A meritat?
– Nu am renuntat chiar la tot, dar da, ai dreptate, la aproape tot. Cred ca pana la urma merita, mai ales cand ai o singura tinta: sa-ti implinesti un vis, sa faci ce-ti place. Asa am gandit atunci. In Romania nu am reusit sa traim din muzica, desi aveam un nume. Italia e singura solutie pentru acest lucru. Nu a fost deloc usor, mai ales ca a intervenit problema autofinantarii. Neavand o casa de discuri care sa ne sprijine, a trebuit sa ne platim transportul, cazarea sau masa pentru a putea canta. Stiam de la inceput ca mergem la greu, de aceea nu ne-am speriat.
– Din cate am inteles, incercati sa lucrati pentru un nou album. Ceva vesti bune?
– Greu de spus. Momentan ne chinuim sa ne facem putina promovare in Italia. Si acolo lucrurile stau la fel ca in Romania si mi-am dat seama ca problema telefoanelor de recomandare este una internationala. Am incercat sa invitam tot felul de persoane la concertele noastre si avem multe promisiuni. Partea proasta este ca toti producatorii acuza o cadere a pietei muzicale. Si nu am incercat doar in Italia, ci in toata lumea. E greu, producatorii vor doar investitii sigure, ceea ce este aproape imposibil.
– Cum arata scena live din Italia, in comparatie cu ce avem aici, in Romania?
– Oooo, se canta foarte mult, foarte bine si in plus mai au si bani pentru instrumente. Ca prestatie, italienii sunt foarte bine pregatiti. Cand am vazut cum stau lucrurile m-am intristat, pentru ca mi-am adus aminte cum a fost pentru noi la inceput, in tara. Este penibil sa vezi o diferenta atat de mare. Nici in Romania nu ar trebui sa fie o problema achizitionarea unei chitari sau unui set de tobe, insa asta e…
– Spuneai de telefoane. Ce s-ar intampla daca ati avea cinci videoclipuri in Italia, asa cum ati avut aici?
– In mod cert, plata intretinerii nu ar mai fi o problema. Cu cinci videoclipuri chiar poti trai din muzica in Italia. Acolo insa e mult mai greu sa intri la posturile de televiziune. Exista anumiti artisti abonati si e foarte greu sa te lupti cu ei. Exista si acolo retele de relatii pe care daca nu le ai, e foarte greu sa le spargi. Si totusi, acolo am cantat in sase luni cat in Romania in doi ani.
– Cand veti reveni in fata fanilor romani?
– Speram la toamna. Momentan pot spune ca purtam ceva discutii…
