ALTFEL, DESPRE COMUNISMUL NOSTRU

Impins de enorma vorbarie din aceste zile despre colaborarea cu Securitatea, mi-am pus intrebarea: buna sau rea, era Securitatea de capul ei? Era -stat in stat-? Nu. Securitatea era subordonata Partidului Comunist Roman. El era seful. Securitatea era un executant. Si atunci, e foarte greu de inteles cum de nu se apuca robespierrii nostri – daca tot nu au altceva mai bun de facut – sa blameze si colaborarea cu PCR? O sumedenie de oameni, care azi vitupereaza impotriva -colaboratorilor- Securitatii, au fost -colaboratorii- PCR, ba chiar s-au inscris de bunavoie in acest partid, care conducea Securitatea.

De bunavoie, da. E cazul sa resuscit aici un studiu deosebit de interesant al profesorului Daniel Barbu, de la Universitatea din Bucuresti, intitulat Destinul colectiv, servitutea involuntara, nefericirea totalitara: trei mituri ale comunismului romanesc (publicat in volumul Miturile comunismului romanesc, sub directia lui Lucian Boia, ed. Nemira, 1998, 376 p.), si in special paragraful Mitul servitutii involuntare.

Pornind de la radacini, pentru perioada 1944-1948, Daniel Barbu constata ca -dupa 23 august 1944, Partidul National Liberal nu a confectionat, practic, nici un program de guvernare… La rindul sau, manifestul-program al Partidului National Ţaranesc, publicat la 16 octombrie 1944, se multumea sa reia programul din 1935, <prea putine fiind adaptarile impuse de noile cerinte>, dupa chiar marturia lui Ion Mihalache- (p.189), in timp ce programul de guvernare al FND avea un aspect -concret, radical, revendicativ, reparatoriu, pe alocuri chiar national- (id.), iar in privinta reformei agrare, -PNL si PNŢ (prin -reactiile de retinere- si prin -proteste-) au facut figura de grupari politice reactionare, cel putin in ochii celor 800.000 de improprietariti- (p.190).

Comparind si dinamica dezvoltarii partidelor comuniste in tarile sovietizate, intre ?ö44 si ?ö47, la care aparem ca niste campioni absoluti, istoricul Daniel Barbu observa ca -predispozitia romanilor de a se inscrie in Partidul Comunist a fost de 9 ori mai mare decit a bulgarilor, de 18 ori mai mare decit a polonezilor, de 26 de ori mai mare decit a iugoslavilor, de 28 de ori mai mare decit a ungurilor si de 45 de ori mai mare decit a cehilor si slovacilor- (p.191), ceea ce, necesarmente, impune concluzia ca -optiunea pentru comunism a unei parti importante a societatii romanesti, exprimata ca tendinta inca dinainte de 1948, nu este nici manifestarea unei inclinatii naturale a romanilor spre uniformizare si nici un triumf al spiritului colectivist, ci o indiscutabila alegere istorica- (p.191, s.gp). Altfel spus: comunismul nu le-a fost bagat pe git romanilor, ci ei l-au acceptat, ba chiar l-au vrut.

Nu mai putin socanta si rasturnatoare de prejudecati maniheiste este teza ultimului capitol al studiului: -Mitul nefericirii totalitare-. Tradusa in termeni -pe sleau-, ea sustine ca in comunism nu ar fi fost chiar asa de rau cum se spune sau ca, in orice caz, mai rau i-ar fi fost unui numar mult mai mic de oameni decit numarul celor carora le-a fost mai bine: -totalitarismul ne este prezentat de cele mai multe ori dupa o logica a asediului ca un regim impus prin represiune unei societati aflate intr-o permanenta, desi discreta, stare de refuz. Datele disponibile astazi indica insa ca represiunea pare sa nu fi jucat rolul politic central care-i este indeobste atribuit. Astfel, chiar indelung discutatul deceniu 1950-1960 nu a fost marcat decit in chip marginal de represiune- (p.192) – si autorul calculeaza ca -vom putea clasa in categoria celor afectati de represiune in diferite grade nu mai mult de 1.500.000 de persoane, sau maximum de 8% din populatia totala- (p.193), in timp ce, analizind indicatori economici (p.194) si sociali (p.196), proportia celor care ar fi avut de cistigat de pe urma comunismului ar fi -intre 20% si 70%-. Si, din nou, o concluzie ferma, fie si arhi-prudenta statistic: -Facind de doua ori media, s-ar zice ca lunga guvernare comunista a reprimat, exclus si marginalizat in jur de 6% din populatia Romaniei, dar a adus (…) beneficii materiale si simbolice pentru cel putin 45% din populatie- (p.194).

Aceste adevaruri sunt demne de reflectie, mai ales pentru cei care, in loc sa continue ce a fost bun inainte, considera, dogmatic, ca regimul de azi e paradis si cel anterior, iad. O prostie.