La timpul de cumpănă al luminii, în zarea înmiresmată a toamnei, cinstim Înălțarea Sfintei Cruci într-o reînnoire a credinței în puterea nebiruită de mântuire a Crucii pe care Hristos, întinzându-și brațele ca într-o supremă îmbrățișare ne poartă spre înveșnicire. Simbol universal, căruia i s-au consacrat foarte numeroase studii, Crucea este pentru creștini cu mult mai mult și o mărturisim ca ”temei al credinței” și ”armă a păcii” biruitoare prin iubirea jertfelnică a lui Hristos prin care ne-am împăcat cu Dumnezeu și cu întreaga sa creație. Este, s-a spus, un alt nume dat Iubirii divine, așteptând cu îndelungă răbdare iubirea noastră către El și față de semenii cu care împărțim trecerea veacurilor.
”A birui prin suferință, a te înălța prin smerenie, a te îmbogăți prin suferință”
După Sf. Grigorie de Palama, Crucea este esența înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu: ”a birui prin suferință, a te înălța prin smerenie, a te îmbogăți prin sărăcie”. Pentru rațiune, aceste cuvinte sunt un adevărat scandal, o provocare la care nu are cum să răspundă, deprinsă doar cum e mai mult a întreba. Îi este dat inimii să cuprindă aceste cuvinte ca pe un dar divin, o binecuvântare a fiecărei zile, îmblânzind contrariile și culegând în armonii felurimile întâmplărilor. Simplul act al Crucii este rugăciunea cea mai scurtă și la-ndemână cu care cei ai noștri din vechime își însemnau fiecare început și sfârșit al lucrului spre bună sporire; o făceau spre mulțumire și spre a cere ajutor la nevoi, care erau multe și grele. Pe atunci, când cum scria Eminescu, ”credința zugrăvea icoane în Biserici”, ei simțeau puterea Sfintei Cruci de a spori binele, de a apăra și a izgoni tot răul. Cu Sf. Cruce se însoțește creștinul de la botez, ”nașterea întru Hristos” și până la plecarea spre Domnul ca sprijin pe calea veșniciei. Să ne amintim că Sf. Ap. Pavel, cel care îl prigonise pe Hristos, după convertirea pe drumul Damascului mărturisea că lui să nu-i fie a se ”lăuda decât cu Crucea lui Hristos”.
Sărbătoarea de astăzi are o îndoită semnificație – istorică și spirituală – unite între ele de rânduiala proniatoare a lui Dumnezeu, Cel care ”pe toate cu înțelepciune le-a făcut” și Care atât de mult a iubit omul încât pe Fiul Său Unul Născut L-a dat ca tot cel care crede în el să aibă viață veșnică. Întorcându-ne pe firul veacurilor, aflăm cum Sf. Constantin, după ce l-a învins pe Maxentiu, având înscris pe steag semnul Crucii și a devenit împărat peste întregul Imperiu Roman și a dat, în 313, edictul prin care s-a permis mărturisirea credinței creștine. Se știe, până atunci creștinii erau aprig prigoniți, mulți mărturisind cu viața dreapta credință în Hristos. Mai mult, Împăratul Constantin a poruncit să se bată o monedă pe care era înfățișat cu o cruce în mână. A inițiat și alte reforme pentru care rămâne în istorie ca împărat și sfânt care a făcut dintr-un imperiu păgân unul creștin și vom aminti doar Conciliul de la Niceea din 325, unde au fost stabilite primele șapte puncte din Crez, simbolul credinței pe care le mărturisim și astăzi. Dorind Împăratul să afle Crucea pe care a fost răstignit Hristos a trimis-o pe Sf. Împărăteasă Elena, maica sa, la Ierusalim să afle Mormântul Sfânt. Pe acele locuri împăratul Adrian a poruncit ca pe toate locurile sfinte să fie construite temple păgâne. S-au făcut toate lucrările necesare și au fost descoperite cele trei cruci – a lui Hristos și ale celor doi tâlhari. Recunoașterea nu a fost dificilă căci atingând Crucea Mântuitorului de trupul unui mort care era dus pe acolo spre îngropare, acesta a înviat. Sf. Elena a sărutat lemnul Crucii, iar patriarhul Macarie a înălțat-o în văzul tuturor, împreună cântând: ”Doamne miluiește!”. Era 14 septembrie 335 și de atunci această zi este cinstită de toți creștinii ca una dintre cele douăsprezece praznice împărătești. Împăratul Constantin a poruncit episcopului Macarie să dărâme templele păgâne și să înalțe o biserică mai frumoasă decât tot ce exista și înconjurată de construcțiile necesare. Porunca a fost împlinită de arhitecții Eustatiu și Zenobiu care au ridicat Biserica Sfântului Mormânt sau a Învierii pentru că începând cu Hristos, crucea este dimpreună moarte și înviere. De atunci, când pe Golgota, Iisus s-a rugat ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!” ca apoi să-și dea sufletul în mâinile Tatălui Ceresc și a treia zi să învie, biruința asupra morții este pentru totdeauna. Când Ierusalimul a fost cucerit de Chosroes, împăratul perșilor, Sf. Cruce a fost luată și readusă, în 629, de împăratul Heraclius care a dat-o patriarhului Zaharia și așezată spre închinare la Biserica Învierii.
Pecetea vieții fără de sfârșit
Până la Hristos, crucea era instrument de cumplită ocară și tortură pentru cei mai înverșunați răufăcători și spre această moarte a fost trimis Mântuitorul, făcând întru toate voia Domnului, spre a elibera de spectrul întunecat al răului lumea întreagă. Cu El, ”mielul lui Dumnezeu care a venit să ridice păcatul lumii”, Crucea s-a făcut chezășia învierii noastre, semnul biruinței și al binecuvântării întregii zidiri. Scria Sf. Ap. Pavel, că fără Înviere, zadarnică ar fi fost propovăduirea lor, cum zadarnică ar fi credința noastră. Se ruga David: ”Întoarce ochii mei să nu vadă zădărnicia. În calea Ta viază-mă”. Privind Sf. Cruce, închinându-se ei, urmând lui Hristos, creștinul trăiește deplin biruința vieții asupra zădărniciei, pentru el nu ”totul e zădărnicie” și nici „vânare de vânt”. De aceea, nu odată, Crucea este reprezentată cu o coroană de raze ce izvorăsc din mijlocul ei arătând că, pentru noi de atunci și pentru totdeauna, omul nu mai este ființă spre moarte ci spre înviere. Ca om a suferit Hristos, dar nu pentru păcatele lui, căci era fără de păcat ci pentru greșelile noastre cele nenumărate și poate de aceea sunt îndreptățite cuvintele lui Pascal cum că Hristos e răstignit până la sfârșitul veacurilor.
Având toate acestea în inimă, înțelegem mai adânc chemarea: ”Cel ce vrea să vină după Mine ,să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să vină după Mine”. Să observăm, mai întâi, că Fiul lui Dumnezeu respectă libertatea fiecăruia, El doar cheamă ”cel ce vrea”. Ne dă și pildă desăvârșită, căci Fiul al lui Dumnezeu fiind s-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, făcându-se Fiu al Omului și a făcut neabătut voia Tatălui. Astăzi mai ales, în ”era individualismului” ce duce spre o ”barbarie cu chip uman” pentru mulți ”lepădarea de sine” este de neconceput. Părintele Arsenie Boca spunea că fără această lepădare nu poți fi liber, înlănțuit fiind în cele ce la o analiza atentă se dezvăluie potrivnice omului. Se spune din ce în ce mai des dar se pare că în pustiu că actuala criză este consecința a doua păcate capitale – lăcomia și trufia – unul pe altul îmbogățindu-se împingând omul spre zădărnicie. Să ne scrutăm sufletul și vom vedea că cele mai multe dintre suferințele noastre reale vin dintr-un prea mare atașament față de propriul nostru eu în iluzia libertății, invocând cu viclenie drepturile omului și ignorând datoriile. Adevărata libertate este însă a spune Da lui Dumnezeu. Vă amintiți, în grădina Ghetsimani, Hristos s-a rugat: ”Părinte, dacă este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta, dar voia Ta, nu voia Mea să se facă!”. Iar ucenicii, ca atâția dintre noi astăzi, dormeau…
Eliberați de întreaga zgură existențială, ne putem lua crucea proprie, semn al conștientizării propriei identități care se împlinește urmând pe Hristos, prin moarte spre înviere. Aici este lucrarea tainică a asemănării cu Dumnezeu și este tainică pentru că nu suntem singuri ci împreună lucrători cu Dumnezeu la desăvârșirea noastră în comuniunea luminii neînserate a iubirii Sale. Sf. Ioan Gură de Aur ne sfătuiește ”Ca o cunună, așa să purtăm Crucea lui Hristos”. Cinstind azi Sf. Cruce prin râvnitoare rugăciune și post, să spunem cu fratele Vasile Voiculescu: ”Chip al infinitului răstignit în noi/Punem slabele noastre brațe peste ale-Tale:/Pironește-mi-le de aripile-Ți triumfale/ Să mă înalți cu Tine din lăuntricul gunoi”
Elena Solunca Moise
