Războiul de pe Nistru de la începutul anilor 1990 rămâne o rană sângerândă în istoria recentă şi fierbinte a românilor din estul spaţiului lor canonic. Uitarea nu se poate lăsa asupra sa, chiar dacă unii se încăpăţânează şi astăzi să-i nesocotească învăţămintele. Dar ignorarea lecţiei sale istorice costă scump, aşa cum o dovedeşte, chiar în acest moment, tragedia din Ucraina.
Războiul nistrean a rupt, încă o dată, pământul istoric al românilor moldoveni, un pământ şi aşa ciopârţit, târguit şi împărţit de puteri străine. Acest război a deschis ultimul focar de încordare al unui război rece pentru unii agonic şi a fost, în acelaşi timp, una din primele acţiuni semnificative ale forţelor neoimperiale de la Moscova post-comunistă de a-şi menţine sau recupera controlul direct asupra spaţiului post-sovietic. Semnificaţiile acestui eveniment cu implicaţii geopolitice grave au trecut, însă, mai degrabă neobservate ori subevaluate în marile cancelarii occidentale, ceea ce explică, între altele, şi stupoarea produsă în spaţiul european şi euroatlantic de acţiunile Federaţiei Ruse în raporturile sale cu Ucraina. Dacă lumea n-ar fi ignorat tragedia de pe Nistru, în care şi-au pierdut viaţa sute de patrioţi moldoveni, dacă marile capitale occidentale şi ONU, NATO, UE, ar fi acţionat mai energic, dar şi mai înţelept, poate că dialogul între Occident şi Rusia s-ar fi purtat altfel, războaiele din Georgia şi Ucraina n-ar mai fi avut loc iar situaţia din Europa şi din lume n-ar fi eşuat în impasul actual, cel mai critic şi mai păgubos de la aşa-zisa încheiere a războiului rece.
Însă cum istoria nu se scrie cu “dacă”, războiul de pe Nistru rămâne subiect stringent de actualitate şi îşi are cronicarii şi exegeţii săi. Un autor temerar, prolific şi pătrunzător pe acest fapt istoric, dificil de abordat, căci încă “arde” şi multe din dedesubturile şi implicaţiile sale sunt tăinuite, este colonel doctor Anatol Munteanu. El însuşi a fost “participant activ la Mişcarea de Eliberare Naţională din Basarabia şi unul din eroii războiului de pe Nistru”, cum scrie poetul şi eseistul Nicolae Dabija în prefaţa celei de a şasea cărţi a acestui cronicar de război, carte intitulată “Eroii de pe Nistru”. Autorul cărţii subliniază apăsat că pe Nistru nu s-a purtat un război civil, “între o parte a Republicii Moldova şi o altă parte a ei, cum se afirmă în mod tendenţios, ci, în primul rând, ca să fie clar pentru toată lumea, a fost un conflict cât se poate de dur şi de real între Federaţia Rusă, pe atunci în cădere liberă, şi Republica Moldova, care, abia scăpată din bezna sovietică, încerca să-şi făurească propriul drum, sub propriul steag, liberă, suverană şi stăpână pe destinul ei”. Şi încă un adevăr enunţat în carte: adevăratul obiectiv urmărit de Moscova imperială, exprimat public chiar de către preşedintele Dumei de Stat, Ghennadi Selezniov, la 22 octombrie 2002, în Parlamentul de la Chişinău: “Războiul din 1992 a avut un singur scop: să împiedica unirea Republicii Moldova cu România”. Înaltul demnitar rus nu ezita să afirme cât se poate de limpede: “Când Republica Moldova era cât pe ce să sară în componenţa României, cineva trebuia să spună :Niet!”.
Dincolo însă de ceea ce se numeşte, atât de ipocrit, marea politică, această carte este şi o evocare tulburătoare a destinelor frânte ale combatanţilor deveniţi eroi în încleştarea nedreaptă şi inegală de pe Nistru. Jertfa lor cheamă la înţelepciune şi responsabilitate pe cei investiţi în funcţii înalte şi la Chişinău, Bucureşti sau Kiev, dar şi la Moscova sau Berlin, la Bruxelles sau Washington. Pe Nistru nu s-a vărsat sânge în zadar.
