Ziarul „Curentul“ a prezentat vreme de mai bine de o lună opiniile foștilor colegi ai adjunctului șefului Departamentului de Informații Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceaușescu. În această perioadă, cånd s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicația noastră a trecut în revistă elemente și date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menționez că titlul extinsului material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparține, deși subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparținånd unuia dintre cei mai influenți și mai importanți jurnaliști americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush.
Mulți dintre apologeții lui Pacepa s-au referit la cazul polonezului Ryszard Kuklinski, pentru a-l „revopsi“ și pe Pacepa – din trădător – drept erou. Analiza comparativă a adus argumente ce scot în evidență distincția netă între aceste două cazuri, iar deosebirea dintre cele două situații (și personaje) nu este în niciun caz în favoarea lui Pacepa.
Este necesară o schiță a cadrului politic internațional în care a avut loc „defecțiunea“ lui Pacepa, pentru a înțelege cât stă în picioare din „argumentația“ hagiografilor acestuia, ce susțin că acesta ar fi adus mari servicii Vestului, deși este greu de crezut că putea aduce mai mari servicii Occidentului, în aceea perioadă, decât Ceaușescu însuși.
Faptul că abia după zece ani de la intrarea pe mâna americanilor a început să fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că de fapt „utilitatea“ sa a început să fie speculată într-un cu totul alt context internațional decât acela în care „a ales libertatea“, fostul cadru adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953. Surprinzător sau nu, se pare că acest aspect a fost obliterat din dosarul de cadre al lui Pacepa, „ascendența“ sa fiind practic necunoscută colegilor săi de mai târziu, din Securitatea care începuse eliminarea cadrelor sovietice din structură.
Spre finalul acestei treceri în revistă a tuturor elementelor „Dosarului Pacepa“, „Curentul“ a publicat un fragment din ultima parte a Jurnalului lui Paul Goma, cel mai cunoscut și probabil singurul autentic dizident român, exilat de 30 de ani în Franța. Într-un stilul acid și cu pătrundere analitică scriitorul Paul Goma a creionat un portret remarcabil al fostului general comunist, Ion Mihai Pacepa – descris ca „un monstru, o javră securistă“.
În exclusivitate, membrii Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul de Informații Externe și redactorii revistei de specialitate editate de organizația „Periscop“ ne-au oferit, cu privire la cazul Pacepa, perspectiva unor foști ofițeri, dar și analizele unor specialiști și cercetători reputați asupra „curvei Pacepa“. Un caz de trădare neobișnuit, dar care are poate oferi o perspectivă asupra cazului Pacepa este tratat în cele ce urmează. Mai ales că legăturile cu Occidentul ale lui Pacepa s-au format în fosta Germanie Federală.
Sumară radiografie a unei trădări celebre – cazul Heinz Felfe
Orice trădare este un act de mizerie umană. Resorturile trădării sunt situate în subteranele din psihicul indivizilor predestinați. Ele sunt fie dorința maladivă de a parveni, fie teama terifiantă de a fi pedepsit pentru vinovății reale sau imaginare, combinată cu impulsul de a plăti răscumpărarea, fie dorința de răzbunare sau orice alte refulări care fac ca viața interioară a unor astfel de indivizi să semene cu un infern. În general, e vorba de un cutremurător dezechilibru psihic.
De ce trec toate acestea neobservate în sisteme de mare sensibilitate cum sunt organizațiile militare sau serviciile secrete? Această chestiune constituie o serioasă temă de reflecție. Pentru că este incredibil cât de ușor rămân neidentificați indivizii potențial trădători înainte de a comite actul cu urmări de cele mai multe ori ireparabile, deși toate analizele efectuate ulterior demonstrează că au existat numeroase indicii și suspiciuni. Sistemele sensibile par să conțină în ele nu doar mecanisme de auto-apărare, ci și unele de autodistrugere prin omisiune.
Printre cauzele care fac posibilă acțiunea trădătorilor poate fi menționată ritualizarea excesivă, de multe ori chiar abuzivă, a raporturilor intra-organizaționale, care face ca fiecare persoană deținând o funcție de comandă, de la cea mai măruntă la cea mai importantă, să se constituie într-un fel de zeitate de palier, asupra căreia privirile celorlalți se ridică doar întru respect, admirație sau recunoștință, niciodată însă cu suspiciune sau cu nuanța cea mai vagă de punere la îndoială.
Se adaugă la acestea corupția politică, solidaritatea indivizilor legați prin participarea la acte reprobabile, șantajul pentru crimele nemărturisite și altele. Câte dintre tarele umane și organizaționale menționate mai sus se vor fi întrunit în personalitatea lui Heinz Felfe sau o vor fi influențat? Se pare că toate. Sau poate au fost chiar mai multe decât acestea.
Omul lui Hitler și al Moscovei
Heinz Felfe, fost Obersturmführer în structura serviciului de securitate hitlerist SD (Sicherheitsdienst), a fost cadru al Serviciului Federal de Informații (Bundesnachrichtendienst, BND) al Germaniei de Vest. A îndeplinit această funcție timp de zece ani, respectiv din 1951 până în 1961, când a fost arestat, judecat și condamnat la 14 ani închisoare pentru colaborare cu serviciul sovietic KGB.
Ironia sorții face ca Felfe să fi fost implicat nu doar într-o simplă colaborare cu un serviciu advers, ci să fi constituit unealta abil și exact folosită de KGB pentru a controla activitatea serviciului german. El a fost ceea ce se numește un „agent de penetrare“, angajându-se în BND cu intenția clară de a aduce servicii fostului dușman de moarte al Germaniei.
În momentul în care a fost demascat, de către un defector din Berlinul de Est, Heinz Felfe ajunsese șef al biroului „Contraspionaj Uniunea Sovietică“ din cadrul BND, poziție din care „coordona“ operațiunile agenților serviciului german în Uniunea Sovietică. În sarcina lui a fost pusă căderea a nu mai puțin de 95 dintre aceștia. De asemenea, el i-a informat pe sovietici în legătură cu tot ceea ce se întâmpla în centrala de lângă München a BND-ului. Se pare că nu a existat nimic despre care Moscova să nu aibă cunoștință. Cu ocazia procesului intentat, în 1963, lui Felfe și complicilor săi, Curtea Federală de Justiție sintetiza tot ceea ce trădase acesta: totalitatea datelor privind încadrarea cu personal a Organizației Gehlen (denumire sub care a funcționat în primii ani de după război structura ce avea să devină BND), ulterior informații privind organizarea și funcționarea Serviciului Federal de Informații, documente din evidențele serviciului, rapoartele săptămânale prezentate de BND Cancelariei Federale, rapoarte-sinteză ale Serviciului Federal de Protecție a Constituției (Bundesverfassungsschutz, BfV), precum și rapoarte lunare ale acestei din urmă instituții privind măsurile întreprinse în domeniul contraspionajului.
În 1969, sentința împotriva lui Felfe a fost casată, iar acesta a fost „recuperat“ de către sovietici în schimbul a trei studenți germani arestați la Moscova sub acuzația de spionaj.
În continuare, Felfe a trăit în RDG, fiind profesor de criminalistică la Universitatea Humboldt din Berlin. În 1986 publica o carte intitulată „În slujba adversarului: 10 ani ca om al Moscovei în BND“.
A încetat din viață în luna mai 2008. Numele său figurează în galeria agenților celebri recrutați de serviciile de spionaj sovietice din rândurile serviciilor occidentale, după cum rezultă dintr-un panou afișat în sala de festivități a Organizației Sociale a Veteranilor din Serviciile de Informații Externe ale Rusiei. În Germania, numele său este asociat ideii tenebroase de trădare.
(va urma)
