Convorbire cu acad. Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan“ al Academiei Române
– Arheologia a fost, ca să zic așa, un membru al familiei, dacă ținem seama că părinții dvs. au fost discipoli ai lui Vasile Pârvan, nume pe care îl poartă institutul al cărui director sunteți.
– Nu știu dacă pe Pârvan să-l numim arheolog, deși a făcut săpături arheologice. Îi datorăm, mai degrabă, învățământul de istorie veche, în cadrul căruia a creat un model al protoistoriei Daciei, valabil și astăzi, dar cred că trebuie să ne străduim să vedem și altfel istoria veche a țării noastre. Nu știu dacă acum putem vorbi de o școală a lui Vasile Pârvan, care s-a cam încheiat cu generația părinților mei. În ceea ce mă privește, nu pot spune că am fost elevul tatălui meu, dar am beneficiat de mediul părintesc care a contribuit esențial la formarea mea. Cei care m-au influențat mai mult au fost profesorii Dionisie Pippidi și Ion Nestor, ultimul provenind din școala germană. Dar inițial nu am fost pasionat de arheologie; lucrarea mea de licență se intitula „Idei politice la stoicii vechi“.
– Cum ați ajuns de la filosofie la arheologie?
– A fost o întâmplare: un prieten al tatălui meu, profesorul Aurelian Sacerdoțeanu, a adus din satul natal, Ferigile, Costești-Vâlcea, un pachet cu rămășițe arheologice, iar tata m-a îndemnat să le cercetez. Am început să lucrez cu Ion Nestor, care, în 1957, m-a luat cu el pe șantier și apoi mi-a fost conducător de doctorat. Această descoperire de la Ferigile a dus la publicarea celei mai importante necropole din Hallstattul târziu (sec. VII-V a. Chr.) din România. Așa a început cariera mea arheologică, dar, totodată, n-am abandonat istoria și filosofia greacă și, când am reușit să-mi fac un nume, după 1990, am revenit la vechea dragoste, istoria antică și cercetarea izvoarelor. Ca arheolog, mă recunosc produs al școlii germane, țara în care mi-au apărut primele lucrări. Cu timpul, mi-am format propria concepție de a interpreta materialul arheologic, iar acum sunt mai apropiat de interpretările arheologice ale școlilor anglo-saxone.
– Ce a determinat această opțiune?
– Nevoia de a găsi un alt mod de interpretare a materialelor arheologice. Nu doar în sens cultural-istoric, ci și dintr-o perspectivă antropologică.
– Care este sporul de cunoaștere și înțelegere al relației arheologie-antropologie?
– În măsura în care arheologia se referă la epoci bine cunoscute prin izvoare literare, precum arheologia greco-romană, e mai mult legată de metodele tradiționale. Preistoria însă nu se mai poate face fără antropologia culturală. Noi, arheologii, ne aflăm în fața unor rămășițe materiale, niște resturi, mai ales cioburi, oase etc. Din ele trebuie să reconstituim viața unei comunități, economia, structura socială, ideologia ei, date despre care nu știm mai nimic și nu trebuie să le interpretăm prin prisma modului nostru de gândire. Ne apropiem mai degrabă cu ajutorul metodelor deductive din etnologie, ale antropologiei culturale și chiar ale altor discipline. Se știe mai puțin că Freud s-a ocupat și de arheologie, a scris trei lucrări în care compara psihanaliza cu investigația arheologică. Ambele reconstituie trecutul din „rămășițe“, în rândul cărora ne căutăm propria identitate, din resturile materialelor arheologice pe baza cărora construim tipare ale identității noastre.
– Ca profesor predați istoriografie greacă și arheologie.
– Faptul că mă preocupă ambele discipline m-a făcut să-mi dau seama că în ambele cazuri este aproape imposibil să te decizi ce direcție de interpretare este cea corectă. Mi s-a reproșat că îmi schimb des părerile, că fac „experimente“ prin ipotezele pe care le propun. Nu numai că nu neg aceste obiecții, dar chiar mi se pare că nu există o alternativă la acest mod de gândire.
– Așa gândind, până unde se poate merge pe cercetare și de unde apar interpretările?
– În ceea ce privește istoriografia greacă, de exemplu Herodot, un autor pe care îl studiez de la începutul carierei mele, credibilitatea conținutului operei sale a fost apreciată prin interpretări ireconciliabile: negare, rezultat al hipercriticismului, sau, dimpotrivă, acceptare fără multe rezerve a informației istorice și etnografice. O cale de mijloc este aproape imposibil de găsit; oricum nu putem să interpretăm informația din „Istoriile“ lui Herodot decât în cadrul ipotezelor, iar relația cu datele arheologice se situează la limita speculațiilor. Este cazul cu așa-zisa problemă scitică și nu numai! Pe de altă parte, în arheologie, concepția cultural-istorică prin care materialul arheologic este grupat în „culturi“ care, în cele mai multe cazuri, nu sunt decât asocieri de forme și decor ceramic nu poate înlesni o interpretare corectă, satisfăcătoare din toate perspectivele. În arheologia procesuală, strâns legată de antropologia culturală, studiul principal se concentrează asupra câte unui sit (așezare, necropolă…) pentru a desluși sistemul din care era alcătuită comunitatea umană și relațiile dintre subsisteme (economic, social, ideologic etc.), raporturi ce pot explica transformările culturale pe care respectiva comunitate le-a suferit în timp.
– Și cum se descurcă arheologul în acest hățiș de interpretări și ipoteze?
– Iată, un exemplu: studiem un sit din care provin o grămadă de resturi materiale; să le notăm cu B. Dar aceste resturi erau părți dintr-un întreg în care se desfășura viața comunității (notată cu A), dar care, ca să ajungă la noi, au trecut printr-un filtru în cadrul căruia s-au petrecut transformări culturale și naturale de care trebuie să ținem seama. O casă de lut se reface la fiecare generație, una de lemn poate dura sute de ani, stilurile ceramice pot, de asemenea, dura mult, altele au viață scurtă și cauzele acestor transformări trebuie deduse. Ipoteze istoricizante, precum migrații, conflicte, influențe (termenul poate fi ambiguu) sunt foarte greu de demonstrat și riscă să devină mituri ale preistoriei; așa cum este, după opinia mea, migrația indo-europenilor, marea migrație egeică, cea a cimmerienilor sau a sciților etc.
– Arheologul are o concepție optimistă despre om?
– Mai degrabă da, oricum, nu pesimistă. Filosofia istorică induce mai ușor o atitudine pesimistă, doar dacă nu o vedem în sens finalist și eu sunt, probabil, un finalist. În fond, avem, pe de o parte, o constantă care este comportamentul uman, aceeași natură umană de la apariția lui homo sapiens până azi; pe de altă parte, transformările din creația umană ce afectează și transformările formelor în a concepe lumea.
– Ce mai putem aștepta de la cercetările arheologice?
– Enorm. Dacă vom aplica și alte modalități de interpretare a resturilor arheologice vom contribui, în ultimă instanță, ca, prin cunoașterea societăților din trecut, să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine. Arheologia are un viitor în măsura dezvoltării în perspectivă antropologică și postprocesuală.
– Studenții sunt interesați de această abordare a arheologiei?
– Da, eu îi învăț căile noi de abordare în istoria antică și arheologie, dar nu știu câți dintre ei le vor și aplica.
Pagină realizată în colaborare cu Academia Română
