La poalele turnului Eiffel, unde m-am întâmplat în primele zile de septembrie, m-a frapat mulțimea de oameni care aștepta, cu orele și musai contracost, să suie cu liftul până în vârful impresionantului simbol parizian. Era o zi anonimă din cursul săptămânii, ceea ce nu-i împiedica pe olandezi, pe americani, pe indescriptibilii japonezi, dar și pe mai noii ruși, cu spectaculoasele și suspectele lor averi de ultimă oră, să șadă cu un aer îndobitocit pe figuri, doar pentru satisfacția de a se poza în zeci de cadre acolo sus, în prepuțul falicului turn parizian.
M-a apucat, așa, un fel de jale, privind împletitura aia de nații, fiindcă orice coadă conține, în ochii mei, un grav afront adus speciei umane. Explicația ține în mod sigur de perioada comunistă, cu infernalele ei cozi la unt, la ouă, la adidași de porc ori la unghiile alea de pui de găină, din care ieșea o ciorbă din start răsuflată. Știu, coada de pe timpul comunist era mesagera unor cerințe imediate ale stomacului, iar coada occidentală la tras în poză din creștetul Eiffelului e mesagera unor cerințe superioare ale ochiului; dar amândouă, oricum le-am suci și le-am răsuci, tot niște cozi rămân.
Tot la poale de Eiffel, m-a frapat liota de țigănci made in Roumanie, care stăteau cu ochiul călare pe turiști, pentru a nimeri vreo fraiereală, vreo buzănăreală rapidă, vreo poșetă neglijentă. Una dintre ele, îmbrăcată în cârpele alea de culorile papagalului nespălat și cu niște călcâie de-un rapăn provocator de indigestii, a văzut în mine un mușteriu numai bun de jumulit, așa că m-a abordat:
-Misthăr, sphic hingliș?
-No, am răspuns eu, doar românește!
Apoi m-am îndepărtat, fără să-i mai ascult înjurătura, fiindcă nu bătusem atâta amar de drum ca să fiu înjurat ca în România.
În schimb, m-a străbătut o idee: dacă aș fi vreun realizator de emisiuni, vreun mic Tatulici sau vreun mic Nașul, l-aș invita la Paris pe mult plimbatul pe la televiziuni Mădălin Voicu, să facem o emisiune acolo, în mijlocul țiganilor lui cei dragi.
