După tradiție, sărbătorim azi, prin post și rugăciune, Înălțarea Sfintei Cruci, „stingătoarea focului rătăcirii“, îndemn și putere spre înnoire duhovnicească. Armă a mântuirii, crucea a fost cinstită într-ascuns din vremurile apostolice și sărbătoarea de azi are o dublă întemeiere – una istorică propriu-zisă și alta profund spirituală, dătătoare de sens lumii și vieții. A fost așa: în anul 313, Sf. Constantin l-a biruit pe Maxentiu, având pe steaguri crucea ca semn al biruinței, și a fost proclamat împărat al Imperiului Roman de apus, cu capitala la Roma. Sub același semn l-a învins, zece ani mai târziu, pe împăratul Liciniu și a devenit împărat al întregului Imperiu Roman cu capitala la Constantinopol. După edictul de la Milano s-a îngăduit mărturisirea creștină și cinstirea Sf. Cruci, însuși împăratul dând pildă când a poruncit ca și pe monede să fie înfățișat cu o cruce în mână. După ce a primit botezul creștin de la episcopul Sf. Silvestru, animat de dorința de a găsi Mormântul și Crucea lui Hristos, a trimis-o pe mama sa, Sf. Elena, la Ierusalim, căci, după ce romanii au cucerit Ierusalimul, locurile sfinte au fost profanate și acoperite cu pământ ca să nu fie venerate de creștini. Împreună cu patriarhul Ierusalimului Macarie, Sf. Elena a aflat Sfântul Mormânt, iar Sf. Cruce au descoperit-o într-o peșteră dimpreună cu alte două, ale tâlharilor. Cum pe drum era dus un mort spre groapă, Sf. Elena a poruncit ca el să fie atins cu cele trei cruci și doar una – aceea a lui Hristos – l-a înviat. A urmat o procesiune de laudă și mulțumire, și pe Golgota, locul Răstignirii, patriarhul Macarie a înălțat Crucea în rugăciunea tuturor: „Doamne miluiește!“. Era 14 septembrie 335 și de atunci această zi este sărbătorită cu toată cuviința ca una dintre cele douăsprezece praznice împărătești. În Crucea lui Hristos cinstim Patimile, Răstignirea și Învierea Mântuitorului, pentru că adevărata și desăvârșita biruință a morții nu este sabotarea ei, ci învierea, eliberarea de tot răul intrat în lume odată cu neascultarea poruncii divine, căci fără moarte nu există înviere. În timp, a mai fost un eveniment semnificativ. Luată, în 614, de regele perșilor Chosroes, Sf. Cruce a fost readusă în Biserica Sf. Mormânt în 14 septembrie 629 de împăratul Heraclius și arătată de patriarhul Zaharia al Ierusalimului spre încredințare și închinare.
Cu încărcătura ei istorică și duhovnicească, această sărbătoare ne îndeamnă să căutăm a înțelege rostul Sf. Cruci în viața lumii și a fiecăruia dintre noi. Simbol arhetipal, crucea era pe vremea lui Hristos „mielul lui Dumnezeu care a venit să ridice păcatul lumii“, un instrument de ocară și tortură destinat celor mai cumpliți răufăcători. După ce Hristos a propovăduit Evanghelia, săvârșind minuni, vindecând „toată boala și toată neputința din popor“, alungând demoni și înviind morți, a venit ceasul ca prin Răstignirea să elibereze omul de moarte, rodul păcatului adamic. „Crucea lui Hristos“ semnifică în gradul cel mai înalt iubirea nehotărnicită a lui Dumnezeu față de om, începutul noii legături între Părintele Ceresc și om. Lemnul ei ne amintește de pomul cunoașterii binelui și răului, a amestecului dintre ele și al autoamăgirii, pentru ca Sf. Cruce să dea omului șansa de a regăsi puterea spiritului față de materie, această bună slugă, dar rău stăpân. Sf. Cruce relevă sensul desăvârșit al libertății omului ca împlinire a chipului divin din el, într-un suiș al înveșnicirii pentru care moartea este o trecere. Ca orice biruință, și cea a spiritului (sau mai ales ea) înseamnă și efort, renunțare, suferință și jertfă, însă avem ca ajutor Sf. Cruce, rugăciunea cea mai scurtă și cuprinzătoare. E aproape un gest reflex, venit din străfundul ființei noastre, ca, în momente de cumpănă, să facem semnul Crucii și să spunem „Doamne ajută“, simțind că de la El vine puterea. Acest semn sfânt ne însoțește pe tot drumul vieții – de la botez ca „naștere întru Hristos“, până când plecăm spre Domnul, crucea veghind locul unde pământul din care suntem făcuți se întoarce la sine, iar duhul se înalță spre Cel de la care l-am primit – Dumnezeu. Semnul Sf. Cruci, „prin care se binecuvântează zidirea“, străjuiește intrările în sate sau orașe, iar țăranul român își începea și sfârșea ziua închinându-se cum o făcea când pornea și se întorcea de la câmp, când era trist sau când se bucura; cu semnul Crucii femeia își binecuvânta pruncii, însemna pâinea, mâncarea și orice lucrare. Și ca o respirație a sufletului, rugăciunea: „Doamne iartă-mă!“, „Doamne ajută!“ sau „Îți mulțumesc Doamne!“, „Slavă Domnului“.
Înțelesul cuprinzător al Sf. Cruci îl descifrăm și în Evangheliile care se citesc înainte și după sărbătoarea ce-i este închinată. În prima, aflăm de la Sf. Ap. Ioan că „Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru cel care crede într-însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică“. Nu să nu moară, ci „să nu piară“, pentru ca în cea de a doua să auzim de la Sf. Marcu îndemnul lui Hristos: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie“. Ca într-o atotcuprinzătoare acoladă avem întreaga iconomie a mântuirii ca urcuș spre desăvârșire prin lucrarea asemănării cu Dumnezeu, la începutul căruia stă darul, dar al lui Dumnezeu – libertatea. Într-un timp secularizat, aflat sub semnul banului și al plăcerilor, e greu de înțeles și acceptat suferința altfel decât ca neputință. Mircea Vulcănescu sesizase că omul contemporan nu mai înțelege rostul eliberator al suferinței, oportunitate de creștere spirituală. Individualismul devorator, egolatru și distrugător al omului nu poate accepta „lepădarea de sine“ ca singura cale a autenticei regăsiri de sine și de aici criza spirituală și morală cu tot spectrul ei malefic de manifestări. Ar avea dreptate dacă îndemnul s-ar referi doar la „lepădarea de sine“, echivalentă cu neantul. Urmează, însă, a ne lua crucea, fiecare pe a lui, prim pas spre regăsirea autenticei noastre identități posibilă prin urmarea lui Hristos, unirea cu El, cum spunea pilduitor Sf. Ap. Pavel, lăudându-se cu Crucea lui Hristos.
Suferința capătă atunci semnificația împlinirii, cum scrie poetul (mai mult decât filosoful) Blaga lăudând-o: „Tată care ești și vei fi,/ nu ne despuia, nu ne sărăci,/ nu alunga de pe tărâmuri orice suferință./ Alungă pe aceea doar care destramă,/ dar nu pe-aceea care întărește/ ființa-ntru ființă“. Și mai departe ruga ca toată suflarea „de la încoronați la răstigniți, să ia aminte/ că există pretutindeni și această suferință,/ până astăzi și de acum înainte/ singura legătură între noi și Tine“. Este înțelesul superior al suferinței care numai astfel se preface în izvor de putere ființială cum întâlnim într-o altă poezie a poetului-filosof. Pe cruce, Hristos întrezărește „o făptură-ncinsă-n sfoară“ și acolo unde doar „gând și chin e“ aude-o șoaptă: „Mai departe nu m-aș duce./ Dă-te, dă-te doar puțin mai/ într-o parte. Fă-mi și mie/ loc pe cruce“. Sublimul poeziei ne apropie de taina unui înțeles dătător de putere, fiindcă răstignindu-ne cu Hristos, cum El a făcut-o pentru noi, vom învia cu Fiul lui Dumnezeu ca fii ai luminii. E greu, e ușor? Răspunsul și-l dă fiecare în parte, într-o asumare lucidă a toate câte și cum îi sunt date, dimpreună cu semenii, mereu având în minte cuvintele Mântuitorului: „Nu vă temeți“ pentru că „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului“.
