Incitantă, contrariantă, pasionantă – publicistica istoricului (de fapt) Viorel Roman, consilier academic pe viaţă al Universităţii din Bremen, dar şi unul dintre gazetarii cei mai activi din presa scrisă românească, atât cât a mai rămas ea şi în ţară, şi peste hotare. Viorel Roman are bunul obicei de a-şi strânge în volum, în fiecare an, tot ce a publicat şi iată că în 2015 apare al 25-lea volum din ciclul “România, anul…”.De data aceasta însă, cartea se cheamă “România 2015. Papa Francisc”, pentru că Suveranul Pontif este omul anului acesta, poate şi al anului care vine, când va avea loc în sfârşit mult pregătitul şi mult amânatul Conciliu ecumenic (catolico-ortodox). În 2016, Suveranul Pontif este aşteptat şi pentru o vizită în România. Partizan înfocat al reconcilierii istorice a Bisericilor catolică şi ortodoxă, dar şi al apropierii (nu se ştie prea precis până unde) românilor de Roma, Viorel Roman îşi pune mari speranţe în apropiata vizită a şefului Bisericii catolice în România. Oricum, un motiv de satisfacţie reală are: ultimii ani i-au confirmat tot mai mult şi mai des (din fericire? din nefericire?) ideea, de-a dreptul obsedantă (pentru unii), aflată în tot ce scrie: că omul secolului 21 nu se poate face că nu vede faptul religios. Nici în ce priveşte globalizarea, multiculturalitatea, “ciocnirea civilizaţiilor” s.a., nici în ce priveşte convulsiile din spaţiul iugoslav, Africa, Ucraina, Orientul Mijlociu. Iar cu impact direct pentru România, valurile de populaţii musulmane care se prăvălesc peste Europa.
Religia, după cum se vede, “mişcă” tot mai multe în lumea de azi (“şi soarele, şi celalalte stele”, ar fi zis Dante). Religia este omniprezentă în scrierile lui Viorel Roman, reprezintă de fapt armatura discursului său încă din vremea războiului rece, când înfruntarea ideologică eclipsa (cel puţin aparent) pentru foarte mulţi componenta religioasă a lumii, cât ar fi ea de “raţionalistă” şi de modernă. Căci şi marxism-leninismul, ne învaţă Viorel Roman, “era o religie prometeică, anticreştină, ce urmărea realizarea Raiului pe pământ, şi capitalismul, care satisface “aceleaşi necesităţi umane, că religia”.
Într-un asemenea cadru geopolitic de-a dreptul sacerdotal, istoricul nu e însă deloc inhibat în demersul său istoriografic şi politologic, ba chiar, am zice, mai înarmat ideatic şi metodologic decât feluriţii analişti dezinvolţi ai evoluţiilor din lume. Cucernicia exegetului, însă, nu-l opreşte să scrie o istorie tranşantă. Câteva exemple, luate cam la întâmplare, din cartea aici prezentată: administraţia turco-fanariota a fost “cea mai incompetentă, stupidă administraţie din lume… moldo-valahii sunt în continuare provinciali turco-pravoslavnici… ei nu au o religie, ci popi… statul (lui Băsescu – n.n.) o ficţiune dependentă de FMI, e în UE… dihonia dintre Ceauşescu/Securitate şi Gorbaciov/KGB era să degenereze într-un război civil, dacă nu era generalul Iulian Vlad să-l dezamorseze, cu consecinţe dramatice pentru el personal”. Etc. etc. etc.
Retorica autorului are un arsenal de laitmotive cu care-l mitraliază încontinuu pe cititor, iar cui nu-i e clar de ce e aşa, i se explică pe înţeles: “ Mă prevalez de obiceiul, dreptul poeţilor şi muzicanţilor de a relua mereu ceea ce consideră a fi important şi necesar a fi readus în actualitrate, în memoria colectivă”.
Contrar aparenţelor, istoricul şi publicistul Viorel Roman nu este un cinic. După ce deplânge că “România şi Moldova o să ajungă la nivelul celor mai sărace tari din UE în generaţiile viitoare”, pune o întrebare de-a dreptul torturanta, pornind de la exemplul bun al românilor harnici din Occident: “ Individual, românii sunt competitori, de ce nu sunt şi colectiv?”. Răspunsul său: pentru că, din 1989 încoace, totul s-a destrămat, distrus, dezindustrializat, dezurbanizat, degradat etc. Şi oricât de tranşantă, de apodictica, dar şi de şocantă şi provocatoare ar fi istoria pe care ne-o propune, Viorel Roman îşi ţine antenele orientate şi spre cei care gândesc altfel sau cu totul altfel decât el, dovada fiind şi scrisorile, incluse în volum, ale unor cititori ai săi, unii dintre ei vehement contestatari ai ideilor autorului cărţii.
I se mai reproşează lui Viorel Roman şi că n-ar fi patriot. Dar iată cum îşi defineşte el naţiunea: “România este singura ţară în al cărei nume se regăseşte Roma. Ei îşi declară astfel atât punctul de plecare cât şi aspiraţia naţională”. Nu e chiar pe modulul Cântarea României , dar e frumos şi adevărat.
