Inca pe cand cea de-a 24-a editie a Festivalului International de la Moscova isi traia ultimele clipe, statisticienii au tras linia si au adunat: in cele 10 zile de festival (si 11 sali de proiectie) au rulat 230 de filme din 42 de tari ale lumii, lista oaspetilor a cuprins 2.013 nume, printre care 1.870 de ziaristi cam din tot atatea tari ale lumii, si cifrele ar putea continua la nesfarsit. Dar un festival, orice festival, desigur, nu traieste prin cifre. Fiinteaza prin intensitatea trairilor cinematografice, prin structura si suprastructura sa estetica, teoretica, morala si filosofica. Tragand si noi linia si adunand, putem spune – fara teama de a gresi – ca a 24-a editie a festivalului de la Moscova a fost o buna propaganda pentru arta cinematografica in general si pentru armonia cinematografiilor lumii in particular.
Argumentele pornesc tot de la cifrele statisticienilor. Concursul propriu-zis a cuprins numai 15 filme, o cifra aparent mica (in raport cu dimensiunile festivalului), dar realista, in primul rand pentru ca a reprezentat rodul unei selectii riguroase. Pe de alta parte, aceasta cifra mica a acoperit o arie geografica intinsa, in concurs intrand, practic, cinematografii din intreaga lume. Dar iata, intr-o prezentare succinta (si in ordinea aparitiei in programul festivalului) cele 15 filme ale competitiei, care au angrenat, in aceeasi -batalie-, regizori consacrati bine cunoscuti pe plan mondial si nume noi, mai putin cunoscute sau chiar la inceput de cariera cinematografica. Din Italia a venit la Moscova filmul fratilor Paolo si Vittorio Taviani, Invierea, o ecranizare a romanului tolstoian cu acelasi nume. Danemarca a fost prezenta cu o comedie romantica, a unei tinere regizoare debutante in lungmetraj, Hella Joof: Shake it all about. Cunoscutul regizor american a adus cu el la festival filmul politist Casa de pe strada turca. Un alt mare regizor al lumii, polonezul Krzysztof Zanussi a participat in concurs cu cea mai recenta creatie a sa, filmul psihologic de actualitate Supliment. Din Iran a participat in competitie un film cu deznodamant tragic, din viata satului iranian, Glasul pamantului, de Vahid Mousaian. Un prim film rusesc din competitie a fost Cucul de Alexandr Rogojin, o poveste destinsa si captivanta petrecuta in septembrie 1944, spre sfarsitul celui de al doilea razboi mondial. Stripping, un film finlandez de Saara Saarela, aduce in prim-plan, cu ironie, portretul unei dansatoare de strip tease. Un al doilea film rusesc din competitie a fost al unui debutant, Roman Prygunov, Solitudinea sangelui, o sofisticata poveste criminaa. Damnatul de Dan Svatek a reprezentat in concurs Cehia. Din Grecia a venit filmul de dragoste Al saptelea soare al iubirii de Vangelis Serdaris. Regizorul estonian Arvo Iho a fost reprezentat de o poveste vanatoreasca, Inima ursului. Albastru, de Hiroshi Ando din Japonia, a fost o sensibila si atasanta drama adolescentina. Din Brazilia a venit melodrama Viata secreta de Suzana Amaral. Regizorul austriac Fritz Lehner a propus spectatorilor un film biografic, Sarbatoarea lui Jedermann cu Klaus Maria Brandauer in rolul titular. In sfarsit, un al treilea film rusesc din competitie a fost Motive cehoviene (-in tonalitati gogoliene si… maiakovskiene- – cum a scris presa) de Kira Muratova, un nume mare al cinematografului ucrainean. 15 filme, 15 viziuni cinematografice distincte, reunite sub acelasi -acoperis- al competitiei moscovite. Dincolo de acest -miez- al festivalului, au existat numeroase sectiuni paralele, fiecare in parte si toate la un loc -argumente- viabile pentru valoarea de ansamblu a reuniunii cinematografice. Iata cateva dintre aceste sectiuni: -Vizionari speciale-, -Avanpremiere-, -Mari sperante-, -Opt si jumatate filme-, -Hituri nationale-, -Exotica-, -Aiforia-, -Atelier-, -Vizionari informative- (in program a figurat si filmul lui Nae Caranfil Filantropica, bine primit de public, dupa cum mi-a dovedit-o si studentul in jurnalistica Daniil Tunin, cu care am stat de vorba dupa spectacol), -Filmul norvegian astazi-, -Filmul contemporan rusesc-, sau retrospectivele Roger Vadim, Grigori Ciuhrai, Stanley Kubrik, -Necunoscutul Barnet-, -Bob Rafaelson- sau -Perspectiva afgana-. Cer premisiunea sa revin asupra acestor sectiuni paralele intr-un post-scriptum moscovit, dupa ce festivalul se va fi incheiat.
Asa cum subliniam in corespondenta anterioara, filmele regizorilor consacrati (Paolo si Vittorio Taviani, Krzysztof Zanussi etc.) aveau toate sansele sa ajunga in fruntea palmareselor. Dar au fost si mari surprize. Cel mai titrat film (vom putea numara, la sfarsitul corespondentei, premiile repurtate) a fost simpatica poveste de razboi Cucul, in regia lui Alexandr Rogojin. Las deocamdata la o parte premiile juriului, enumar cateva dintre distinctiile primite de acest film inaintea -serii de gala-: Premiul FIPRESCI (acordat de un juriu format din Marcel Martin, Daniela Bisogni, Valery Gasparyan, David Sterritt, Gheorghi Kapralov), Premiul de popularitate (acordat de public), Premiul Federatiei Cinecluburilor. Dar iata si alte distinctii care au precedat seara de gala: un al doilea Premiu FIPRESCI a revenit filmului Supliment de Krzysztof Zanussi, premiul Asociatiei criticilor rusi a fost acordat Kirei Muratova pentru filmul Motive cehoviene, Federatia cinecluburilor a acordat un premiu si -celui mai bun film- din selectia rusa, Scrisori catre Eliza de Igor Maslennikov. Premii, premii, premii – filme, filme, filme…
Seara ultima a festivalului a fost un -film in sine-. A inceput ca un ritual stravechi, cinci siluete au aparut, la cate un semn magic, din intuneric in lumina: erau purtatoarele celor cinci premii principale ale festivalului. O discreta formatie simfonica a insotit hieraticele miscari scenice. Presedintele juriului, scriitorul si scenaristul Cinghis Aitmatov a trecut la treaba. Pentru decernarea Premiului de interpretare masculina a fost invitata pe scena actrita Holly Hunter, care, emotionata, a spus cateva cuvinte: -Sunt pentru prima oara la Moscova, multumesc Nikita, ma simt minunat-… Laureat a fost un june rus, soldatelul din Cucul, Willie Hapsalo, aplaudat insistent de junele din sala. Regizorul armeano-canadian Atom Egoyan (pe care tocmai il intalnisem, cu frumoasa sa sotie si interpreta Arsinee Handjian, la o conferinta de presa moderata de criticul rus Evghenia Tirdatova) a inmanat Premiul de interpretare feminina unei foate tinere interprete, Mikako Ichikawa, protagonista filmului japonez Albastru, regizat de Hiroshi Ando. Pentru decernarea Premiului de regie a urcat pe scena un regizor al tineretii mele cinematografice, Jerzy Kawalerowicz: recompensa a revenit regizorului Alexandr Rogojin – stiti! – realizatorul filmului Cucul. Ati numarat? Eu, unul, simt nevoia sa-mi intitulez comentariul… Canta cucul si pe ploaie (nu numai pentru ca… a plouat in seara premierei, dar la Moscova multi interlocutori mi-au vorbit despre -criza cinematografiei sovietice-). Un mic show a fost oferit de actrita franceza Jacqueline Bisset care n-a sarit peste fraza cu -multumesc Nikita!- si, dupa ce a povestit cum s-a simtit la dejunul oferit in ziua respectiva de presedintele Putin, a inmanat Premiul special al juriului regizorului iranian Vahid Mousaian, autorul filmului Glasul pamantului. A venit, apoi, randul Marelui Premiu. L-a inmanat insusi presedintele juriului. In fruntea palmaresului s-a situat filmul Invierea de Paolo si Vittorio Taviani, ecranizarea originala a romanului cu titlu omonim de Lev Tolstoi. Premiul a fost preluat de Vittorio Taviani, care a urcat pe scena, a cerut un interpret din italiana si ne-a comunicat, hatru, ca el… nu vorbeste ruseste, ca el nu intelege englezeste, ca in seara respectiva, el n-a inteles nimic din ceea ce s-a petrecut in sala, ca el… nici nu face filme (-filmele le face fratele meu, care de aceea a si ramas la munca, in Italia, cata vreme eu ma plimb si iau premii la Moscova-), dar se simte foarte bine la Moscova, -printre oameni cultivati si veseli, cu simtul umorului-. Festivalul nu se putea incheia fara un cuvant al directorului sau (-filmul de inchidere- Femeia fatala de Brian de Palma n-a mai contat, chiar daca protagonist era un -rival in popularitate-, Antonio Banderas): -Tin sa va anunt in mod oficial – a spus Nikita Mihalkov- ca in Rusia criza cinematografica a luat sfarsit-. Plimbandu-ma, apoi, prin Piata Rosie, am inteles ca autograful meu de pe manseta, de la Nikita Mihalkov, scris acum trei decenii, are azi valoare in aur. Si, cu gandul acasa, mi-am zis ca n-ar fi rau ca in cinematograf (numai in cinematograf!) sa adoptam si noi modelul de farmec rusesc…
