In toamna lui *98 aparea intr-un ziar central un material nesemnat, care vorbea despre un lucru ce parea imposibil la vremea aceea, disparitia partidelor istorice. -Se preconizeaza disparitia partidelor istorice-, este titlul articolului, care sublinia ca acest scenariu este conceput -cu ajutor extern-. Potrivit scenariului, prezentat pe o pagina de ziar, -dupa anul 2000, cel tarziu pana in 2002, se preconizeaza disparitia partidelor istorice – PNTCD si PNL – fie prin disparitia fizica a multora dintre veteranii acestor partide, fie prin plecarea majoritatii cadrelor valoroase-.
Contabilizand, la mijlocul lui 2002, previziunile aparute in urma cu patru ani, constatam ca veteranii nu au disparut fizic, ci au trecut in planul doi sau trei al partidelor istorice, iar la capitolul dezertari cel mai -bine- o duc taranistii, care din 2000 incoace au pierdut sute de membri fie prin scindare (cazul Partidului Popular din Romania sau Partidul Popular Crestin), fie prin trecere directa in bratele Puterii.
Cu toate acestea, mijlocul acestui an gaseste partidele istorice fie in colaps si ratacire – cum sunt taranistii – fie in mijlocul unui scandal de proportii cu efecte devastatoare pentru viitor – cazul liberalilor. Cat despre PSDR, gratie lui Alexandru Athanasiu, partidul lui Titel Petrescu a sucombat la temelia marii formatiuni social-democrate a lui Adrian Nastase, care avea nevoie de legitimitate istorica pentru a scoate capul in lumea buna a social-democratiei internationale.
Acelasi material vorbea, tot in toamna lui 1998, de regruparea Dreptei, din farame, sub obladuirea presedintelui de atunci, Emil Constantinescu. Partea aceasta de scenariu nu s-a mai realizat, iar cu doi ani inainte de alegerile din 2004, Dreapta romaneasca este mai fragmentata ca niciodata, fantoma partidului unic – PSD inspaimantand nu numai simpatizantii ideilor de dreapta, ci si mediile politice internationale.
