Nu exista om caruia viata sa nu-i ofere, macar o data in efemera sa trecere prin lume, un moment de lupta cu propria-i existenta, care mai apoi sa fie incrustat pe rabojul mintii sale intru eternitate. Pentru Iuliu Gribincea, om la 73 de ani, fost invatator, confruntarea cu propria-i soarta s-a petrecut prin anii *44-*45, cand abia implinise 15 ani si dorea sa paseasca in viata cu incredere de tanar, caruia abia ii mijise musteata si pipaia asperitatile unei lumi pline de capcane. Viata insa avea sa-l catapulteze tocmai atunci, la doar 15 ani, pe Iuliu Gribincea, Lanu, cum il alintau parintii, elev la Gimnaziul Industrial din Turda, in odiseea vietii sale, care avea sa-l duca de la Rediu sub frunza codrului Petrind din Cheile Turzii, apoi pana la Viena si de aici la Auschwitz, totul incepand intr-o zi de 8 septembrie 1944 si incheindu-se peste vreo 10 luni de calvar.
Desprinderea fara voie de linistea parinteasca
-Locuiam la Rediu, unde tata era notar. Eram o familie respectata si ne intelegeam bine cu toata lumea din zona. Asta pana ce Ardealul a fost rupt prin Dictatul de la Viena, in 1940, spargerea frontului, cu retragerea nemtilor din august 1944, dar mai ales cand lumea, in special ungurii horthisti, si-a aratat adevarata fata.-
Asa avea sa-si inceapa povestea, calvarul celor 10 luni, fostul invatator Gribincea, introducandu-ne brusc in istoria anilor de sfarsit de razboi mondial, cand copilul de atunci din Rediu abia incepuse sa prinda rostul vietii.
-Era intr-o dimineata de inceput de septembrie cand tata, parca-l vad si acum distrus si dezorientat, ne-a luat pe toti ai casei si, cu mainile goale, am pornit-o dupa ceilalti locuitori ai comunei spre Cheile Turzii, abia scapand de obuzele ce explodau la tot pasul. Ungurii atacau populatia romana, incercand probabil sa faca prapad din disperare pentru ca pierdeau teren, o data cu spargerea frontului din Carpati. Asadar, ne retrageam in Cheile Turzii, unde padurea Petrindului misuna de oameni, si ne trezim ca, plecati fiind in graba, n-am luat cu noi nici haine, nici mancare, iar revenirea acasa nu se arata prea curand. Si cum acasa lasasem camara plina cu de toate, iar noi in padure rabdam de foame, cer permisiunea tatii sa ma duc inapoi in sat, in Rediu, pentru a aduce haine si mancare in padure, socotind eu ca, fiind copil, n-o sa se lege nimeni de mine.-
Nu avea insa de unde sa stie tanarul temerar de atunci ca, de fapt, momentul acela este unul al despartirii de familia sa, lasata in padure in asteptarea merindelor pentru vreo 10 luni de groaznice incercari.
Acuzat ca ar fi vrut sa ucida 10 soldati germani
Dupa cateva momente de aducere aminte, omul incepe sa dea frau liber vorbelor, care de-aici incolo aveau sa fie intrerupte doar de dregerea glasului sau de vreo lacrima rebela, pornita intru eliberarea sufletului.
-Ajuns in Rediu, ocupat de unguri, in dimineata zilei de 8 septembrie 1944, m-a cuprins o mare tristete, suparare si chiar ura. Am trecut pe la locuinta noastra, unde era si Notariatul comunei si dezastrul era cumplit. N-aveai pe ce pune mana. Totul era devastat, distrus, luat. In curtea Primariei, tot felul de hartii si documente imprastiate de-a valma. Acasa, urme de dulceata pe dusumea, peretii puscati de gloante, totul spart, rupt, distrus. Ma duc la o vecina, Creta Culii, de la care am aflat ca trei unguri, din sat, bogati si instariti, Ioscuta, Aronka si Iancsi, ajutati de ungurii din satul vecin, Gheorgheni, transformati in jandarmi cu palarii negre si pene de cocos, au pus stapanire pe comuna si fac prapad-. Ca asa era avea sa se convinga pe viu, nu dupa mult timp de zabava la gospodaria vecinei, pentru ca, din spusele interlocutorului nostru am aflat ca, pe cand manca, lihnit de foame, un cucuruz fiert la lelea Creta, a auzit un strigat la poarta. Era Farkas Ioscuta, insotit de doi jandarmi, ce pareau nervosi si fiorosi nevoie mare. Cum l-a vazut pe feciorul notarului Gribincea, au izbucnit amenintatori: -Te-ai ascuns aici, pui de naparca, credeai ca nu te gasim. Vino!- Si, luat pe sus, bietul baiat a fost impins spre o alta curte, unde l-au legat cu sarma de maini.
-Vorbeau ungureste si intelegeam totul. Era vorba despre incolonarea a 41 de romani, toti care au fost ademeniti de unguri sa-si predea armele pentru a fi lasati in pace, cu mine 42, si cum reiesea din spusele lor, trebuia sa luam calea groazei si-a suferintelor inimaginabile. In ceea ce ma priveste, capul de acuzare aveam sa-l aflu in Dealul Feleacului, unde am poposit peste noapte, dupa ce am fost predat militarilor unguri cu eticheta de dusman al lor, instigator si autor al ideii de a omori 10 soldati nemti. In Dealul Feleacului am luat si primul contact cu forta bazata pe ura, fiind batut cu pumnii, picioarele si patul de arma, incat semnele unei astfel de brutalitati n-au trecut nici astazi.-
Si, intr-adevar, fostul invatator aflat acum la varsta senectutii ne invita sa-i privim cicatricele purtate o viata de om cu durere in suflet, dar si demnitate de adevarat barbat.
Cadavre vii in trenul mortii
Din comandamentul maghiar din Dealul Feleacului, detinutii au fost deplasati sub escorta la inchisoarea din Cluj. La o saptamana au fost scosi si, sub escorta gardienilor, imbracati in haine negre, dusi la Jibou. Fara hrana, doar cu ce le dadea populatia, isi duceau zilele cu porumb, sfecla furajera, bostanii din marginea drumului, iar apa o primeau de la oamenii cu suflet intalniti in cale. In aceste conditii au facut si drumul de la Jibou la Debretin, tarandu-si existenta precum o cireada de vite.
-Acolo am fost imbarcati in vagoane de marfa, inghesuiti, astfel incat nu puteam sta decat in picioare, iar de erai cuprins de slabiciune si cadeai, cazut ramaneai pentru vecie. Nu intamplator, la doua-trei zile ni se batea in usa vagonului intrebandu-ne cati morti sunt. Raspunzand ca sunt, eram scosi afara din vagon si lasati pe marginea liniei ferate, ocazie cu care primeam cate un polonic de fiertura din buruieni, servita in cutii de conserva culese din jur, pe care le plimbam de la gura la gura, pentru a se infrupta toata lumea din o asa delicatesa. Nu stiam unde mergem, cu ce scop si unde ne gaseam. De-abia am trecut printr-un cumplit bombardament, din tipetele celor din jur ne-am dat seama ca suntem undeva pe o linie ferata din Budapesta. Momentul a fost trait in chinuri groaznice. Foamea si mai ales setea in aglomeratia din vagon plus oboseala, iar in ce ma privea pe mine, chinurile si ranile ne-au determinat sa ne bem propria urina. Cat am calatorit, prin ce localitati am trecut, cine poate sti? Stiu doar atat, ca era iarna, viscol, frig, iar noi, niste cadavre vii, imbracati subtire, de toamna.-
Si totusi, dupa o vreme plimbarea cu trenul s-a sfarsit, iar bietii oameni au fost gazduiti in grajdurile unui grof. Mai tarziu aveau sa afle ca localitatea se numea Veszprem. Aici, avea sa ne spuna bietul om, hrana de baza era balegarul.
-Ne tineam cu mainile de peretii grajdului pentru a iesi afara. Aveam paduchi si majoritatea sufeream de boli cumplite. Cu toate acestea, eram pusi sa baricadam sosele si sa sapam santuri anticar. Istoviti si vlaguiti, multi s-au pierdut. Eu inca faceam fata. Acolo mi-amintesc ca am condus spre somnul de veci vreo 20 de sateni ai Rediului, frati de suferinta, cu care in acele conditii formasem legamant ca cine supravietuieste sa spuna urmasilor despre soarta celorlalti.-
-Comandant- la 15 ani
Obsedant era faptul ca nimeni nu stia ce chinuri, ce drumuri ale infernului il asteptau de la o zi la alta. Iuliu Gribincea isi aminteste acum, dupa aproape 57 de ani, ca -era in pragul Anului Nou 1945. Nu stiu precis, n-aveam de unde si cum sa aflu, dar fiind cazati in grajdurile grofului, zilnic duceam spre marginea locurilor, cu o sanie incropita la intamplare, cate 20-25 de cadavre, in taina, la groapa, care nu era altceva decat zapada data la o parte de mainile noastre, ale celor vii, care le ziceam si o rugaciune, intru slava sufletelor lor. In ceea ce ma priveste, si-acum stau si ma gandesc cum am rezistat. Numai Dumnezeu mi-a dat forta de a invinge fiecare zi de calvar. Si intr-una din zile, iaca ne trezim predati armatei germane, care ne-a pregatit o alta surpriza. Ne-a scos din Veszprem si, condusi sub escorta, am luat calea localitatii Isbruck. Acolo am fost pusi la munca fortata. Aceleasi santuri anticar, acelasi ger, frig si aceeasi foame-. In localitatea Isbruck, intr-o zi, la apelul de dimineata s-au cerut mai multi oameni pentru o munca aparte. La un gest al oberfuhrerului, comandantul german, printr-un simplu gest al degetului, i-a impartit in doua coloane. -Eu am avut norocul sa nimeresc in coloana de 40 de romani care avea sa ia calea Vienei. Printr-o imprejurare, am fost dibuit ca stiu putina germana, din scoala si de acasa, mama fiind nemtoaica. Asa s-a facut ca am devenit peste noapte, la cei 15 ani ai mei, sef peste un pluton de 40 de oameni. In fantezia mea, ma consideram, desi nu aveam nici o zi de armata, Capitan la 15 ani. Citisem si eu in copilarie cartea lui Jules Verne. Dar sa revin la subiect. Misiunea noastra era sa debarasam zilnic strada Volkstrasee din Viena, in urma bombardamentelor cumplite ale armatei americane. Aveam la mana un document <auswiss>, o oarecare independenta in fata politiei si nu interesa pe nimeni ce mancam si unde dormim. De hranit ingurgitam resturi de mancare gasite sub daramaturi de magazine, iar de dormit ne aciuam sub intrari de locuinte, care inca mai zaboveau pe picioare. O data cu bombardamentele se lansau din avioane si manifeste prin care populatia era avertizata, dar si prizonierii si romani care sunt in Austria dominata de germanii fascisti sa se fereasca cum pot, pentru ca urmeaza bombardamente puternice si distrugatoare-. Si aveam sa aflam de la Iuliu Gribincea ca s-au tinut de cuvant. Au urmat in Viena bombardamente care au facut mari distrugeri.
La un pas de ghearele mortii, la Auschwitz
-Cand ne-am pomenit din nou incolonati si expediati sub pretextul unor lucrari de reparatii la Auschwitz, care pentru mine, in nepriceperea si naivitatea mea de copil, nu insemna nimic altceva decat o alta localitate, un nou taram, unde Dumnezeu stie ce-avea sa ne mai astepte. Nu stiam ca acolo de fapt nazistii facusera una dintre cele mai reusite <fabrici ale mortii>. Aveam sa aflam mai tirziu ca si pe noi, ajunsi acolo, alaturi de multi altii, pusi la munci extenuante, ne astepta aceeasi soarta ca pe foarte multi, care veneau deportati. Adica sa trecem prin <ospitalitatea> nemteasca, aidoma evreilor masacrati de-a valma. N-a fost sa fie, pentru ca peste noapte ne-am trezit parasiti de armata germana si lasati in voia soartei. Curiozitatea de copil m-a impins insa, in timpul cat ne-a ramas pana la sosirea armatei rusesti, sa scotocesc zona, unde aveam sa fac cunostinta cu dusurile care emanau gaze toxice, cu lifturile ce catapultau cadavrele in cuptoarele de incinerare, precum si alte instrumente si instalatii ale mortii. Intr-o frumoasa zi de primavara, cand ne-am trezit cu armata ruseasca peste noi, am aflat ca numai Dumnezeu facuse sa nu mai ajungem in Rai, prin tratamentul nemtilor.-
Intoarcerea printre cei vii
Intre timp, parintii intorsi la Rediu din refugiul vremelnic in Cheile Turzii, afland cate ceva din patania fiului lor cel mai mic, l-au declarat mort si-l pomeneau, dupa datina crestina, in cadrul ceremoniilor bisericesti.
Cum s-a intors acasa Iuliu Gribincea, la 15 ani si noua luni, am aflat de la actuala sa sotie, Lucretia Gribincea, care ne-a spus cu noduri in gat: -Eram eleva la Scoala Normala din Cluj. Cineva mi-a zis ca a venit Lanu. Am fugit la director si m-am invoit acasa pentru doua zile. Cand am ajuns in sat, in curtea Primariei, lumea de pe lume adunata, iar in mijlocul lor, viitorul meu sot, care le raspundea tuturor la intrebari privind soarta celor 41 de consateni, in marea lor majoritate morti pe pamant strain, sub ochii copilului de 15 ani-, si-a reamintit doamna Lucretia.
-Groaznice momente, reintra in vorba invatatorul de mai tarziu Iuliu Gribincea. M-am intors cu sufletul carunt si o experienta de viata matusalemica.-
Dupa peste jumatate de secol de la trairile tragice care i-au marcat intreaga viata, Iuliu Gribincea ne-a prezentat o lectie cutremuratoare de istorie vie, dar si de omenie si demnitate. Ne-a povestit cu rabdare de intelept despre soarta lui si a celorlalti poate datorita legamantului facut atunci, jurand ca -cine va supravietui sa spuna urmasilor despre soarta celorlalti-.
In incheierea discutiei noastre, Iuliu Gribincea a tinut sa mai adauge: -Timpul alina, ranile se cicatrizeaza, dar memoria n-are voie sa se opacizeze. Durerea nu se uita!-
