Supraviețuirea prin diplomație

Convorbire cu prof. dr. Dan Dungaciu, directorul Institutului de ?ê?£tiințe Politice și Relații Internaționale

Au trecut 150 de ani de când, la 27 iulie 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a înființat, prin decretul domnesc nr. 168, Ministerul Afacerilor Externe al României, unificând pe deplin cele două ministere de la București și Iași. Marcând această aniversare, în Aula Academiei Române s-a desfășurat conferința cu tema „Supraviețuirea prin diplomație“, organizată de Institutul de ?ê?£tiințe Politice și Relații Internaționale împreună cu Fundația Mării Negre și desfășurată sub patronajul Academiei Române și Ministerului Afacerilor Externe. Împreună cu ES Liviu Bota, președintele Fundației Mării Negre, ați moderat lucrările Conferinței. Ce semnificație are pentru istoria noastră înființarea Ministerului Afacerilor Externe, pentru că diplomație a existat și înainte?

A însemnat o carte de vizită a statului național nou format, pentru că, practic, atunci când s-a format statul român avea nevoie de instrumente diplomatice care să-l „acrediteze“, ca să spun așa, și asta s-a și făcut. A fost un eveniment extrem de important pentru că reprezintă o fațetă a altui eveniment – nașterea statalității moderne a românilor cu toate corolarele instituționale.

Tema este inspirată din lucrarea acad. Mircea Malița „Cumințenia pământului – Strategii de supraviețuire în istoria poporului român“, care s-ar cuveni să fie citită de fiecare dintre noi. Un capitol e dedicat supraviețuirii prin diplomație.

Aveți perfectă dreptate mai ales că acum a fost reeditată și cu atât mai mult cu cât  acad. Mircea Malița este și un mare diplomat. Vedeți, sunt diferențe majore între statele mari și cele mici. Statele mari reușesc să-și construiască politica inclusiv prin cucerire. Statele mici nu au un asemenea privilegiu și ele trebuie să se „descurce“ într-un amestec de vectori de putere și influență care, la un moment dat, să fie sursă de supraviețuire. Ele trebuie să-și mențină supraviețuirea statală, națională, identi­tară printr-un exercițiu de supraviețuire.

Câteva exemple.

Sunt nenumărate. Unul este exercițiul diplomatic care a permis Țărilor Române să atingă o performanță aproape unică – să fie sub suveranitate otomană dar să nu fie construită nicio moschee turcească pe teritoriul lor. Era un lucru important atunci pentru că identitatea religioasă era, la vremea respectivă, constitutivă identității politice. Alte state nu au reușit. Mai este exemplu lui Constantin Brânco­veanu care, cum s-a observat, se juca cu patru mingi și le ținea pe toate în aer – Imperiile Otoman, Țarist, Austriac –, dar bila a patra, a boierilor, a scăpat-o. Oricum, inteligența diplomatică – nema­chia­vellică, însă! – a lui Brâncoveanu este emblematică. Un alt exemplu ar fi anul 1859. Dacă cineva citește docu­men­tele din preajma acelui an, nu va trage niciodată concluzia că statele românești trebuiau să se unească. „Diplomații“ au reușit să facă în așa fel încât Unirea să fie posibilă, generând admirație, dar și furie, în afara hotarelor, pentru că au reușit să speculeze acel element esențial care s-a dovedit câștigător: nu intezicea nimeni că domnii trebuiau să fie diferiți în cele două principate. Exemple ar putea continua însă și la alte epoci…

Sunteți profesor la Universitatea bucureșteană, dar, prin funcțiile deținute, nu sunteți străin de diplomație. Care sunt coordonatele diplomației contemporane… postmoderne?

Până la postmodernitate, România trebuie să se așeze mai ferm în… modernitate! După 1859, diplomația românească a reușit să plaseze România, de fiecare dată, aproape, acolo unde era mai avantajos să fie plasată: stat național, unificare, orientare europeană, relativă sincronizare europeană, relativă modernizare. După 1989, integrarea euroatlantică din 2007 a fost principalul demers pe care România l-a făcut. A fost un succes, până la urmă. Situația României după 2007 ar merita o dezbatere mai amplă, pentru că România pare că a fost lipsit de proiect – e drept că, din păcate, a și schimbat cei mai mulți miniștri de externe dintre toate statele regiuni…

De ce „din păcate“?

Orice proiect sau victorie diplomatică trebuie să aibă trei elemente – proiectul, instituțiile și oamenii. Proiectul înseamnă că trebuie să știi ce vrei și încotro te îndrepți și pentru asta este nevoie de o legitimitate pe care nu o dau diplomații, dar pe care o folosesc. Apoi sunt instituțiile asociate proiectului și, în al treilea rând, oamenii din instituții capa­bili să realizeze proiectul. Din păcate, România nu a avut răgazul, sau timpul, sau posibilitatea să-și construiască aceste elemente și unul dintre impedimente a fost schimbarea miniștrilor de externe într-un ritm amețitor.

Ne reîntoarcem la oameni…

La oameni și la atmosfera politică sufocantă de la noi.

Cum se formează specialiștii în diplomație, pentru că nu este o specia­lizare universitară?

Bună întrebarea. În România, din păcate, nu s-a gândit deocamdată un cadru eficace prin care sistemul diplo­matic să fie conectat cu sistemul univer­sitar. Așa cum nu s-a gândit nici existența unor institute de cercetare care să furnizeze „materie primă“ oricărui exercițiu diplomatic, care să țină pe agendă „dosarele“ de politică externă indiferent de ciclurile politice, indiferent de generozitatea (sau lipsa ei) unor donori. Un institut de cercetare nu este un ONG, nu ține de modă, nu poate depinde doar de agenda donorului. Un institut de cercetare, așa cum funcționează în toate țările vecine ale României după 1990, menține dosarele pe agendă indiferent de modă sau de culoarea politică de la un moment dat. În biblioteca proiectelor eșuate ale României intră și acest aspect, iar Academia Română – instituție supra­politică, dacă pot spune așa – are o datorie la acest capitol, așa cum și politicul are o datorie față de ea.

Preocupările științifice din Institutul Dvs. se apropie de acest deziderat…

Institutul  pe care îl conduc de circa un an de zile ar putea fi, dar nu este, din păcate așa ceva. Avem toate datele formale, ca să spun așa, dar lipsește un suport logistic care să aducă instituția, totuși, în secolul XXI… Nu este încă.

În Institut sunt specialiști?

Specialiști sunt sau ar putea fi creați. Deocamdată în cercetare este valabilă faimoasa ordonanță care a blocat pos­turile. Noi nu putem angaja tineri cercetători de ceva vreme, iar în anii aceștia, Polonia a angajat câteva sute… Vom avea peste ani un deficit de specialiști în relații internaționale și mai grav decât este astăzi. Ca să conchid: nu avem un institut de relații internaționale în România. Dacă însă s-ar pune problema unui asemenea institut de cercetări, locul cel mai bun ar fi Academia, instituție cu prestigiu, bine protejată de efemerul politicului.

La institutul Dvs. sunt premise… Mă gândesc fie numai la bibliotecă. De ce ar mai fi nevoie?

De viziune! Cred că trebuie să fim foarte atenți la Academia Română pentru că, în această lipsă cronică de stabilitate, de voință de a duce mai departe un proiect început de altcineva, de o altă culoare politică, de virulență și polarizare politică, Academia rămâne o instituție stabilă ce poate dovedi esențială în funcționarea societății românești în ansamblul ei. Ea poate să se detașeze de acest abur politic amețitor care de cele mai multe ori blochează proiectele și ne face să personalizăm totul. Ajungem să personalizăm, isteric, inclusiv politica externă și asta este o nenorocire pentru România, care atunci când a reușit performanțe a făcut-o tocmai pentru că a știut să fructifice anumite contexte politice favorabile iar elitele, indiferent de culoare, au priceput asta.

Cum vedeți diplomația viitorului?

Diplomația viitorului depinde de doi factori – instituțiile care creează și susțin diplomații și calitatea acestor diplomați. Îndrăznesc să spun că România nu și-a creat instituțiile care să formeze diplomații pe care România i-a avut, îi merită și de care are nevoie.

Care sunt calitățile unui diplomat?

Domnul acad. Ionel Haiduc a vorbit în deschiderea conferinței menționate de dumneavoastră despre academicienii diplomați. Desigur, un bagaj academic nu strică unui diplomat, e o virtualitate importantă, chiar dacă nu este neapărat o garanție a succesului. În al doilea rând, e nevoie de un bagaj de tehnici care trebuie să fie dobândite, pentru că diplomația este și o „știință exactă“. În al treile rând, vine chestiunea cea mai importantă – angajamentul moral pentru comunitate. Diplomatul este un amestec de cultură, tehnică și morală. Așa s-a format calitatea unei diplomații pe care România a avut-o, dar mai are încă mare nevoie de ea.

Elena Solunca Moise