Războiul de opt zile din Orientul Mijlociu reamintește – pentru a câta oară? mai era nevoie? – că îndelungatul conflict dintre Israel si unele state/mișcări musulmane din zonă poate erupe imprevizibil in orice clipă, asemenea unui vulcan. Cinic vorbind, “micile războaie”, ca “prelungire a politicilor” in regiune, le dau celor implicați ocazia de a se evalua reciproc, mai exact de a-și măsura forțele si vulnerabilitățile, de a-și surprinde intențiile si de a-și putea stabili într-o mai mare cunoștință de cauză politicile si strategiile viitoare. Iar dacă am apela din nou la o comparație, aceste “mici războaie”, in care mor “doar” sute si mii de oameni, dar in majoritatea lor covârșitoare civili, sunt precum cutremurul, după care plăcile tectonice ( geopolitice, in speță) se reașează într-un nou echilibru, si el precar. Duelul ucigaș intre rachetele palestinienilor si salvele de artilerie/bombardamentele armatei israeliene numără, de aceasta data, cinci morți în Israel și peste 150 în Fâșia Gaza. Pe acest tribut de vieți, analiștii se grăbesc să extragă “învățămintele” tragediei, între care:
– în conflict sunt implicați tot mai mulți subiecți. Ceea ce a fost inițial conflict israeliano-arab a devenit conflict palestiniano-israelian (după ce Egiptul și alte state arabe au adoptat pentru o poziție mai moderată). Iar tabăra palestiniană s-a scindat și ea între Fatah (în Cisiordania) și Hamas (in Gaza). În sfârșit, de câtva timp, în Gaza acționează alături de Hamas și Jihadul Islamic, cu o poziție mai dură. Nici cealaltă tabără, israeliană, nu este omogenă. Și atunci, cine – și cu ce greutate – să acționeze și să decidă la eventuale tratative?
– marile puteri mondiale rămân aproape inerțial pe aceleași poziții ca în timpul războiului rece. Poziții tradiționale, fidele însă nu atât unor aliați, ci unor interese proprii, îndeosebi energetice. Un relativ dezinteres este, totuși, vizibil la superputerile de altădată: America e interesată mai nou de Asia-Pacific, iar Rusia mai degrabă de Siria decât de palestinieni.
– puterile regionale, în schimb, se repoziționează spectaculos. Turcia a rupt zgomotos bunele relații cu Israelul, Egiptul încă nu, dar sunt temeri că și-ar putea abandona rolul de mediator în conflict, iar Iranul se arată tot mai interesat de evoluțiile din imediata sa apropiere, sprijinind mai mult sau mai puțin deschis combatanții (după unii – teroriștii) palestinieni. Trei puteri regionale – Iranul, Turcia, Egiptul – care au avut relații foarte bune sau măcar binevoitoare cu Israelul își joacă acum propria carte în acest joc tot mai complicat.
Orientul Mijlociu – prea mulți protagoniști, prea mulți decidenți, prea mari interese. Vrând-nevrând, Israelul are de înfruntat o sfidare existențială.
Corneliu Vlad
