Întâmplări cumplite din ţară şi de-afară ne îndreaptă către ideea, de obicei insesizabilă de cei mulţi dintre noi, dar premeditată pentru unii, că ne îndreptăm spre o lume a spaimei de zi cu zi. Se înmulţesc şi teoreticienii care perorează despre “cultura fricii”. Scurta şi precara euforie generală de la răscrucea secolelor şi mileniilor s-a spulberat într-o clipită la 11 septembrie 2001, iar după ce s-a proclamat pripit şi inabil mai întâi o cruciadă iar apoi un război mondial împotriva terorismului islamic, s-a văzut că nici războiul rece nu s-a prea terminat. Aşadar, nici în secolul 21 nu s-au împăcat lupul şi mielul, iar dacă inamici e musai să existe, răii sunt acum islamiştii şi ruşii. Dar nu islamiştii fundamentalişti, radicali, extremişti, ci credincioşii musulmani, toţi musulmanii. Şi nu cercurile neoimperiale, hegemoniste de la Moscova, ci ruşii, toţi ruşii. Monstruoasa viziune care virează totul spre negru netezeşte calea spre o vreme a conflictelor şi nenorocirilor în lanţ. Inamicul, dacă nu există, trebuie inventat pentru a fi exorcizat, iar cine nu o face, nu e corect politic.
Prolificul autor Nicolae Rotaru, cu o bibliografie ce numără – deocamdată – peste 100 de cărţi şi se mai face, n-ar prea fi aşadar corect politic, pentru că însuşi titlul cărţii sale despre unul dintre “inamicii” menţionaţi se cheamă, provocator, “Spasiba, Rossia!”. De ce-i mulţumeşte Rusiei? Pentru că a vizitat-o, împreună cu soţia, ca turişti obişnuiţi, adică “apolitici şi echidistanţi, cu simpatii culturale şi nostalgii spirituale, care n-am întâlnit pe nicăieri vreun fenomen de respingere, de antipatie, de revanşă, de rele tratamente din partea celor cu care am venit în contact, mai ales după ce gazdele noastre constatau că suntem români”. Jurnalul de călătorie în Rusia, ce se întinde pe fix 400 de pagini, e o naraţiune alertă, deconectantă, dezinhibată şi mai ales lipsită de prejudecăţi. În plus, e doldora de amintiri personale, de informaţie şi umor. Nicolae Rotaru scrie despre Rusia şi ruşi nişte nişte lucruri despre care la noi nu s-a mai adus vorba zeci de ani sau deloc, ceea ce e cel puţin ciudat, căci această imensă şi influentă tară se află în imediata noastră apropiere şi cu care , mai ales prin problema Basarabiei, apartenenţa noastră la NATO şi scutul de la Deveselu, avem relaţii cât se poate de speciale. Pe care cineva, într-un dialog din carte, le vede cam aşa: “ Avem un fix care s-a născut după război, ori, mai ştii, a venit cu tancurile celor două divizii cu reciclaţi şi repatriaţi de la Moscova: tot ce ne vine din Răsărit ne pute, ne amărăşte gura, ne strepezeşte dintii, ne schimonoseşte fata ori, dimpotrivă, e ca zahărul sau dulceaţă date în exces unui diabetic , adică face rău”.
Cu dezinvoltura profesionistului încercat, dar şi cu o lejeritate sitilistică şi o vervă interminabilă, autorul “se scoate” magistral dintr-un subiect în care altul şi-ar fi prins nu doar urechile ci tot capul. Iată, bunăoară, ce definiţie esenţială, de dicţionar, da el Uniunii Sovietice de ieri şi Rusiei de azi: “Păi fosta patrie a sovietelor e primul stat comunist din lume, patria lui Lenin şi Stalin, patria secerii şi a ciocanului, a stelei şi a steagului roşu; ţara Marelui Război pentru Apărarea Patriei; “eliberatoarea” României, primitoarea spre păstrare sine die a Tezaurului României; ţara Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie; fratele nostru cel mare de la Răsărit; ţara internaţionalismului proletar şi a KGB-ului; patria colhozurilor şi sovhozurilor; ţara primului om în Cosmos, ţara lui Hruşciov, Brejnev şi Gorbaciov. Dar când spun Rusia ce spun mai întâi? Urmaşa de fapt şi de drept a URSS; ţara cea mai întinsă de pe mapamond; rezultatul perestroikăi, glasnostiului şi uskoreniei gorbacioviste; ţara contrastelor lui Elţân; ţara dărâmării cortinei de fier şi a înlocuirii acesteia cu una de oţel; ţară liberă de comunism şi racordata la mafia; eliberatoarea popoarelor şi statelor din lagărul socialist; patria lui Putin şi Medvedev; patria vodcii şi a matriostilor; ţara polului frigului şi a miliardarilor; ţara demonstratiilor de forţă şi arătării muşchilor militari; ţara… armei cu gaz şi petrol; ţara omului cu cel mai mult timp petrecut în spaţiu; ţara amestecului în treburile interne ale vecinilor”.
Este autorul acesteri cărţi un rusofob sau un rusofil? Nici una, nici alta şi e bine aşa: e o carte pe un subiect dificil, uşor inflamabil, scrisă sincer şi cu bună credinţă.
