-Domnilor, curtea!– a fost formula protocolara cu care directorul Bernard Faivre D*Arcier i-a intampinat pe cei 2.000 de spectatori si pe creatorii spectacolului Platonov, care a inaugurat, la Curtea de Onoare de la Palatul Papilor, editia a 56-a a celui mai mare festival de teatru din lume.
Sute de evenimente, reprezentatii, expozitii, concerte, dezbateri, transforma Avignonul, intre 5 si 27 iulie, intr-un urias templu al artelor. Trei au fost liniile de forta ale sectiunii oficiale din acest an: deschiderea spre Europa prin programe speciale, in care au figurat Germania, Italia, Spania, Rusia, Polonia, Bulgaria, Cehia; cultivarea cu predilectie a tinerilor prin aducerea la rampa a 25 de texte semnate de autori contemporani si invitarea unor productii realizate de regizori cu varsta pana in 40 de ani; interesul marcat pentru inovatie, publicul traditional foarte numeros al festivalului fiind un cautator al noilor tendinte si repere din viata teatrului. La acest capitol, editia 2002 a fost generoasa, oferind cateva spectacole exceptionale ce pot fi incadrate in formula -teatru de arta popular-, frecventate de specialisti, dar si de spectatorii obisnuiti.
Astfel, un succes a fost Platonov in regia lui Eric Lacascade. In aer liber, in Curtea de Onoare de la Palatul Papilor, in vecinatatea zidurilor de piatra si a ferestrelor imense, relatiile dintre personaje capata accente dramatice si poetice tulburatoare. Preocupat de comunicarea intre eroii cehovieni, Lacascade, care anul trecut prezentase la Avignon tripticul Ivanov, Pescarusul, Trei surori, in minuscula baraca Chabran, fara costume si decor, alege acum din nou un cadru scenografic insolit. Actorii isi fac declaratii, vorbesc despre sentimentele si starile lor stand la o distanta uneori de 10-15 metri. Participam cuceriti la o montare cu un Platonov demonic si seducator, devorat de femei, o pledoarie in subtext pentru dragostea care topeste distantele. In aceeasi ambianta fastuoasa, coregrafa germana Sasha Waltz, noua preoteasa a dansului contemporan, eleva spirituala a Pinei Baush, a evoluat cu spectacolul noBody. Este o invocare a mortii si o evocare a imaterialitatii cu corpuri vii. Un superb paradox care a fermecat publicul.
Performantele fizice si psihice ale actritei Valerie Dreville, sursele de inspiratie – samanismul si ritualurile arhaice – au facut din Medeea lui Heiner Muller, in regia lui Anatoli Vasiliev, o propunere scenica inovatoare apreciata. Adeziune entuziasta provoaca si teatrul-dans insomniac al lui Josef Nadj. Intr-un spatiu circular, folosind fotogafia, filmul, gesturile dansatorilor, celebrul coregraf construieste o autobiografie imaginara tragica si burlesca, obsedata de identitate si paternitate. Punctul de plecare il constituie viziunea absurda si melancolica din Tratatul manechinelor de Bruno Schultz, scriitor polonez ucis in lagarele naziste. Apelul la tehnologia moderna l-a condus la efecte artistice novatoare si pe canadianul Denis Marleau in Orbii de Maurice Maeterlinck. In penumbra, in atmosfera incarcata de mister a unei catedrale, chipuri vopsite in alb, rosu, negru ne spun povestea celor 12 orbi, pensionarii unui azil, abandonati intr-o padure. Surpriza acestei emotionante calatorii spre moarte ne-o ofera finalul, cand, la aplauze, descoperim cu uimire ca interpretii sunt masti care, prin sofisticate proiectii audio-vizuale, ne-au dat senzatia ca personajele sunt fiinte vii, intruchipate de actori. O revelatie a fost si teatrul cu miracole al italianului Pippo Delbono. In cele trei montari-strigat – Raia, Razboiul, Linistea – joaca handicapati fizic si psihic. Regizorul pentru care arta este legata de -handicap si rana- declara: -ce ma intereseaza este viata lor, frumusetea pe care o poarta in ei. Aduc o libertate si o simplitate pe care nu o intalniti la alti interpreti.- Delbono si stranii sai actori compun ravasitoare istorii despre marginalitate si anormalitate, unde se intalnesc cuvinte din Biblie, Buddha, Che Ghevara, cu muzica din Beethoven, Saint-Saens, Pink Floyd.
Un spectacol original, grav, savant, popular aduce in sectiunea oficiala compania -Theatre du Centaure-, condusa de doi tineri artisti, Manolo si Camille. Noutatea consta in faptul ca interpretii pieselor sunt oameni si cai. Pledand pentru teatrul ecvestru, creatorii trupei marturisec: -In munca actorului se vorbeste mult despre prezenta. Caii au in mod natural acest lucru. Ei sunt aici si acum. Nu triseaza. Au o concentrare, o energie, o prezenta puternica. Poseda o capacitate de ascultare foarte fina, stimulatoare pentru actori.- Dupa ce au pus in scena cu mare succes Cameristele de Genet, Manolo si Camille isi motiveaza alegerea pentru Macbeth: -Centaurul reda vizual inconstientul personajelor. In engleza, cosmar se spune nightmare – judecata noptii. In vis sau cosmar este multa senzualitate si monstruozitate. Aceste lucruri ne fac sa credem ca nu am gresit cand l-am abordat pe Shakespeare in acest mod-. Intr-un cort, adapostind o arena, construita de arhitectul Patrick Bouchain, actori-calare, sugerand miticul Centaur, intruchipeaza tragedia lui Macbeth intr-o montare ce copleseste prin forta si frumusete, admirabila prin rigoarea executiei.
Sectiunea off este si ea un cadru fericit pentru experientele-limita in cele 700 de reprezentatii care au loc in teatre, expozitii, muzee, capele, pivnite, garaje, baruri, pe strada. In program am remarcat si doua prezente romanesti: Sexul femeii ca un camp de lupta de Matei Visniec, de la Teatrul l*Alize, si Pescarusul de Cehov, in regia lui Virgil Tanase si scenografia Doinei Levintza, avand-o protagonista pe Ioana Craciunescu in Arkadina, la Teatrul Comptoir.
Maratonul teatral al editiei 2002 a facut din Avignon un festival al inovatiilor.
