Cinematograful si teatrul romanesc au la activ zeci si zeci, sute si sute de opere importante pornite de la dramaturgia si schitele lui Ion Luca Caragiale, a carui creatie literara a insemnat si inseamna un izvor nesecat de inspiratie. An de an, stagiune de stagiune, cinematograful, teatrul (si televiziunea!) isi imbogatesc -zestrea- cu lucrari noi; zilele trecute – de pilda – am asistat la o ingenioasa montare TV a comediei O noapte furtunoasa. In acest -An Caragiale- (cand se implinesc 150 de ani de la nastere si 90 de ani de la moarte), ne-am propus, la randu-ne, sa revenim, periodic, asupra personalitatii marelui scriitor roman. Sa vorbim, astazi, despre scenaristul Ion Luca Caragiale…
Cel mai autorizat cineast roman in materie de Caragiale, regizorul Jean Georgescu, scria in fermecatoarele sale -texte de supravietuire- (publicate de Viorel Domenico in 1996): -Pe langa calitatile-i de literat, I.L. Caragiale a fost, s-ar putea spune, si un mare scenarist. Toate nuvelele lui sunt in fond o suita de imagini conturata intr-o naratiune foarte cinematografica. Lucrul acesta sta de altfel si la baza pieselor lui de teatru. Caragiale pune intr-adevar accentul pe verb, caracterizandu-si personajele in mare parte prin felul lor de a se exprima, dar nu e mai putin adevarat ca el construieste multiple actiuni si intamplari ce se deruleaza verbal de la un capat la altul-. Iar in alt loc, acelasi Jean Georgescu scrie: -Caragiale era scenarist fara sa-si dea seama: in timpul lui nu era cinematograf. El povesteste intamplari intr-o piesa, care sunt frumoase, dar care mult mai bine s-ar vedea in film. El, inainte de toate, este scenarist, povesteste vizual. El, la 1900, nascocea scenarii, fara sa stie ca vreodata dupa schitele lui vor fi facute filme-.
Sunt de retinut toate aceste consideratii, dar, inainte de a merge mai departe pe firul lor, as reitera o tristete pe care o port in mine de ani si ani de zile, regretul ca un scriitor ca I.L. Caragiale (pe timpul caruia exista, totusi, cinematograf!) nu s-a intalnit, pe drumurile vietii, cu filmul, asa cum nu s-au intalnit, dar ei n-aveau cum sa se intalneasca, nici Mihai Eminescu, nici Ion Creanga (disparuti cu sase ani inaintea inventiei cinematografului, pe cand Chaplin avea doar patru ani si cateva luni). De ce spun asta? Din mai multe motive. Amintesc doar unul: cele mai frumoase -cronici- la primele filme Lumiere din anii 1985-1986 sunt acelea ale scriitorului rus Maxim Gorki – un -cronicar de film- sui-generis -, care a avut sansa sa se intalneasca, in capitala filmului, cu Intrarea trenului in gara, cu Stropitorul stropit…
Revenind la -scenaristul- I.L. Caragiale, ar fi de subliniat, in primul rand, faptul ca regizorul Jean Georgescu a valorificat cu brio aceasta insusire speciala a scriitorului. In 1943, cand avea loc premiera filmului O noapte furtunoasa, la cel mai mare cinematograf bucurestean, -Aro- (era ziua de 22 martie), Jean Georgescu isi castiga publicul nu numai prin distributia de elita a peliculei – cu Alexandru Giugaru in Jupan Dumitrache, Iordanescu Bruno in Nae Ipingescu, George Demetru in Chiriac, Radu Beligan in Rica Venturiano, Maria Maximilian in Veta, Florica Demion in Zita -, nu numai prin performanta realizarii unui asemenea film in conditii de razboi, cu camuflaj si alarme aeriene, nu numai prin calitatea umorului, ci si prin capacitatea de a transla pe ecran tot ceea ce – cu viziunea sa de -scenarist- – Caragiale a povestit in textul comediei sale, dar n-a putut cuprinde in actiunea desfasurata intre cei trei pereti ai scenei. Astfel se face ca urmarim pe ecran -rondul de noapte- al lui Jupan Dumitrache, patania lui Rica Venturiano cu cainii de pe maidan si, printre multe secvente doar povestite in textul dramatic, seara de la -Union-, cu peripetiile ei, cu ambianta specifica a -gradinii- din vremea lui Caragiale.
Toate celelalte filme caragialene ale regizorului Jean Georgescu (-decupate-, parca, de Caragiale insusi) patrund cu fine intuitii in universul -cinematografic- al textului literar. Atat schitele Vizita, Lantul slabiciunilor, Arendasul roman, ecranizate in 1952, cat si cele sapte schite -topite- in Mofturi 1900 (O conferinta, Diplomatie, Amicii, O lacuna, Bubico, C.F.R., Situatiunea), pe la mijlocul deceniului al saptelea, vadesc aceleasi preocupari de depistare a filonului filmic din creatia literara a lui Caragiale. De-a lungul anilor au fost si alte tentative de ecranizari caragialene, inca din perioada filmului mut (dar ecranizarea dramei Napasta avea sa devina o remarcabila -realitate artistica- abia o data cu filmul din 1982 al regizorului Alexa Visarion, cineastul care realizase o incitanta adaptare si in 1978, Inainte de tacere). Ecranizari caragialene au facut si regizorii Gheorghe Naghi, Aurel Miheles, care au semnat impreuna Doua lozuri (in 1957), D-ale carnavalului (1958), Telegrame (1959), dar filmele lor, cu distributii prestigioase, au alunecat excesiv spre caricatura, in timp ce filmul lui Lucian Pintilie De ce trag clopotele, Mitica? (cu premiera in 1990), reprezentativ pentru creatia regizorului, a -citit- piesa (-scenariul-) lui Caragiale D-ale carnavalului intr-o -cheie- tragi-groteasca.
Revenind la creatia cinematografica a regizorului Jean Georgescu, as reveni si la -textele de supravietuire- ale acestuia, in care Caragiale este considerat -Alfa si Omega spiritului comic si satiric al acestei natii-. Iata cum vede regizorul apropierea de Caragiale: -Ce-am cautat eu in filmele facute dupa Caragiale? Am cautat amanuntul si atmosfera. Desigur, e foarte greu sa va inchipuiti atmosfera de altadata (…) Eu cand am facut O noapte furtunoasa am stat doua luni la Academie, am stat doua luni ca sa studiez epoca: cum era lumea imbracata, cum vorbea… Fiindca e o mare diferenta de epoca. Si Caragiale a stiut s-o scoata in relief (…) Cred ca filmului Mofturi 1900 ii lipseste un singur lucru ca sa fie complet: un tramvai cu cai, de atunci, din 1902. Ajunsi la regretele regizorului, poate ca regretul cel mai mare este ca n-a facut o -integrala Caragiale-. Ideile sale de film – stimulate, desigur, de scenaristul Caragiale – au fost, mereu, seducatoare. Retin doar una, in incheierea acestor consideratii: -Cum as face eu musicalul S-a gasit scrisoarea pierduta? In Caragiale scrisoarea se gaseste, de aici intorsatura amuzanta din final. Astazi, publicul vrea sa vada ceva nou fata de spectacolul binecunoscut si filmul ar aduce in cadru ceea ce nu se vede in piesa, se povesteste numai, cu haz nebun: cafeneaua, maidanul si Popa Pripici, alegerile, plimbarea coanei Joitica si numaratoarea steagurilor alaturi de un Tipatescu frumos ca Florin Piersic, un Pristanda servil pana la a-i duce tucalul prefectului (l-as lua pe Mereuta in rolul lui Pristanda), cu un Dandanache zapacit de patru poste de drum, dar nu dobitoc cum se crede, ci un grec smecher, cum imi povestea regizorul Gusti, ca-si amintea despre Caragiale, care nu gasea finalul Scrisorii si intr-o zi a venit la cafenea fericit: Ura! Am gasit! Aduc in scena un grec! In rolul asta eu il vedeam pe saracul Dendrino-… Din pacate… nu s-a gasit scrisoarea pierduta…
