Vremea de-o mare vitregie, care s-a abătut asupra Iașiului la mijlocul acestei săptămâni, s-a bucurat de întreaga mea simpatie. Ploaia a spumegat ca o dihanie eliberată din lanț, stingând revoltată cărbunii prostului gust, care ardeau buruienos, ca-n fiecare an, pe lângă moaștele Sfintei Paraschiva. Cotropitoare ca un taifun trimis din ceruri cu adresă precisă, ploaia – îndelungată, torențială, binecuvântată – a înecat mila falsă din oalele cu sarmale și a fugărit de pe străzi pâcla vomitivă, asigurată de usturoiul cârnaților perpeliți pe grătar, de micii înglodați în mlaștinile muștarului și de hamsiile insuportabil de puturoase pentru un nas normal. Nicio halbă de bere și niciun țoi de țuică nu s-au mai combinat epidermic cu agheasmă și, în consecință, niciun pelerin jegos – din cei atâta de mulți, care se trag de șireturi cu Paraschiva adresându-I-se cu „Fă Pachiță!“ – n-a mai urinat la vedere pe străzi.
Tarabele stradale s-au închis și, slavă Domnului, căciulile, bundițele și cojoacele – colosal de urâte, cum nu se întâlnesc la niciun neam din lume – nu au mai pornit falnic să înțolească poporul; dimpotrivă, au eșuat în larg. Laolaltă cu ele, au eșuat și concertele de muzică populară și rock – o combinație specifică, pare-se, creștinismului practicat la noi – care își anunțaseră din vreme zborul decibelic la joasă și la medie altitudine. Tot ploaia a stins și artificiile bubuitoare și nefolositoare, care abia așteptau să-și desfășoare cozile de păun pe cerul milostiv, băgând păsăretul orășenesc în toți spărieții.
Din fericire pentru toți cei care mai au puțină minte în cap, anul ăsta chiciul religios de Sfânta Pachița n-a prea avut succes. Ba mai mult, pe la o bucată de timp, ploaia insistentă s-a prefăcut în chiciură.
Chiciura: un fenomen meteo, dar în același timp un joc de cuvinte venit din ceruri. „Chiciură“, adica „ură“ pentru „chici“. Vedeți ce limbaj simplu folosește uneori Dumnezeu?
