Sectiunea off a celui mai mare festival de teatru din lume a avut pe afis, la cea de-a 56-a editie, 700 de spectacole care se jucau in teatre, expozitii, muzee, scoli, pivnite, baruri, cafenele, pe strada. In acest megalopolis al artei scenice s-au remarcat doua productii semnate de regizorul roman Virgil Tanase si interpretate de compania sa franceza, Toda.
Pescarusul si In cautarea timpului pierdut au format la Avignon un interesant diptic ce creeaza revelatoare punti intre Cehov si Proust. In Pescarusul coexista doua spatii, -cel adevarat, unde oamenii se intalnesc, si cel mental, unde adevaratele noastre intentii se dezvaluie- – declara regizorul. Prezentat la Teatrul de buzunar -Comptoir-, spectacolul este o imagine a lumii launtrice a personajelor. In lectura cehoviana remarcabila a lui Virgil Tanase, regasim tema proustiana: -Aceasta mare noapte nepatrunsa si descurajatoare a sufletului nostru pe care o socotim vid si neant-. In intimitatea spectatorilor, actorii sunt intrupari ale vocilor interioare ale personajelor, ale memoriei lor afective. Cadrul plastic rafinat creat de Doina Levintza amplifica tensiunea relatiilor, devine un semn puternic al torturii psihice a eroilor, imprimand in acelasi timp un halou oniric reprezentatiei. Drama cehoviana pare o poveste desprinsa dintr-un album ce zace pe fundul vechilor cufere, alaturi de alte relicve ale trecutului, uitate de toata lumea, dar care reinviate ne devin familiare. Pe o mica scena, cu o cortina de dantela, intre doua hamacuri, purtand costume bogate, fastuoase, dominate de alb si negru, protagonistii isi traiesc nefericirea de a exista. Asistam la un joc crud si tandru al iluziilor, evadarilor, al remuscarilor si ratacirilor, al sperantelor ucise de timp, -monstrul cu doua capete, unul al daunarii si altul al salvarii-. Astfel, in timp ce Nina vorbeste cu Treplev, ea se adreseaza de fapt lui Trigorin, pe care il iubeste si care este alaturi de ea. Arkodina il seduce pe Trigorin in prezenta Ninei. In final, participam la trei actiuni paralele: Trigorin se sinucide, mama sa Arkodina petrece cu prietenii, iar Nina, cu chipul desfigurat de o viata atroce, peroreaza replici de pe scena sordida unui public imaginar.
Sub bagheta riguroasa si viguroasa a lui Virgil Tanase, foarte buni actori ai companiei Tada evolueaza admirabil pe partiturile cehoviene.
Mobilitatea si imobilitatea, privirile si neprivirile, tacerile, soaptele, strigatele au o expresivitate speciala. Ioana Craciunescu, in Arkodina, are stralucire. Jocul tragicomic al actritei, cu starile si sentimentele, este dramatic si carismatic. Forta si farmec transmite David Legras in Trigorin. Portretizeaza reliefat Caroline Verdu (Nina Zarecinaia), Masa (Margaux Delafon), Denis Barre (Treplev), Fabrice Merlo (Medvedenko), Patrice Zonta (Sorin), Walter Hotton (Dorn), Caroline Namer (Polina), Alain Granier (Samrev).
Un contrapunct intre trecut si prezent, un amestec de realitate si vis, de poezie si fior metafizic este si dramatizarea In cautarea timpului pierdut, prezentata la Teatrul Bourg-Neuf. Un monolog al carui protagonist este actorul David Legras. Impreuna cu el, timp de o ora si jumatate, -visam la un paradis sau, mai degraba, numeroase paradisuri succesive, care toate sunt, cu mult inainte de a muri noi, paradisuri pierdute, in care ne-am simtit pierduti-. In acest teatru de camera, costumul eroului, elemente din decor (un patefon, o oglinda, un carucior) din scenografia cuceritoare vizual a Doinei Levintza devin replici insolite ale acelor madeleine – micile prajituri care, inmuiate in ceai si puse pe buze, ii provocau lui Proust senzatii si amintiri, aducandu-i in memorie ceea ce a uitat despre oameni si locuri. Virgil Tanase realizeaza o noutate spirituala si senzuala, care entuziasmeaza publicul care aplauda indelung si il ovationeaza pe actor.
Aceasta bijuterie scenica se incheie cu o superba secventa. Proust si caruciorul pentru copil – un semn al paradisului copilariei, al scriitorului pe care Alain il numea -un copil care n-a terminat inca sa se nasca- – parasesc spatiul de joc. In penumbra ramane doar oglinda cu o palarie si un sal – evocand o fiinta draga uitata -, care se leagana usor ca o pendula de ceas, ritmata de harsaitul obsedant al placii de patefon.
