Narcis Hogea, tatăl lui Alex Hogea, al 60-lea tânăr mort după incendiul de la Colectiv a scris o scrisoare care ne-a rupt inimile. Alex era din Sinaia, studia la Facultatea de Automatică și Calculatoare, de la Universitatea București, și fusese transportat pe 7 noiembrie la spitalul AKH din Viena.
„Cum e Raiul azi, cum se vede lumea asta de acolo, Alex? Vezi dezbaterile? Ti-au aratat Acolo cum ti-ai petrecut ultimele 23 de zile pe pamant? Sa-ti spunem si cum le-am vazut noi, de aici …
Ai supravietuit incendiului. Ai iesit in picioare din Colectiv. Medical vorbind, ai ajuns la spital ”constient, cooperant, orientat temporo-spatial si asupra propriei persoane, fara deficite motorii la nivelul membrelor superioare sau membrelor inferioare, in respiratie spontana in aer atmosferic, stabil hemodinamic. ” Ai avut langa tine medici care au luptat sa te ajute, unii care nu sunt azi pe la televiziuni si nici medaliati, ci plang si ei, neputinciosi ca si noi, dupa tine.
Erai intubat si sedat, dar si asa iti faceai noi prieteni, oameni care s-au strans aproape de tine, cu gandul, cu rugaciunea, cu faptele…
Ne-am dorit sa continuam lupta pentru viata ta intr-un spital in care sa existe o sectie pentru pacienti cu arsuri grave, intr-o tara europeana. Pentru ca in ciuda ranilor tale, intinse pe 45-50 % din suprafata corporala, erai stabil, in 4 noiembrie dimineata am inceput cautarea. Clinica AKH Viena avea un pat liber. Tot in 4 noiembrie am primit pentru tine, prin noii tai prieteni, acceptul scris al clinicii din Viena.
In 5 noiembrie la prima ora stiam ca esti din nou echilibrat, asta dupa ce peste noapte fusesesi usor instabil (nu era insa o surpriza aceasta instabilitate, dupa ce in acea zi ai fost in sala de operatie pentru prelevare si grefare piele).
Sa ne ierti ca nu ne-am gandit atunci sa facem altceva, ci doar sa cerem respectarea drepturilor tale de cetatean roman, asigurat al CAS – am cerut Spitalului Municipal Universitar Bucuresti – managerului Catalin Cirstoiu, eliberarea raportului medical necesar pentru a solicita Casei de Asigurari de Sanatate Formularul S2 / E112. Din momentul in care am cerut asta, a inceput o intreaga nebunie – ai devenit ba transportabil, ba netransportabil. Din stabil, ai ajuns in stare critica, cu toate organele afectate. Pana si ministrul Banicioiu, venit in vreo vizita de lucru, a participat activ la dezbateri – esti sau nu esti eligibil pentru a obtine Formularul S2, esti sau nu esti transportabil, a dorit sa stie exact cat o sa coste tratamentul tau in Austria. In timp ce pe altii ii preocupa imaginea spitalului in Europa daca te lasa sa pleci.
Dupa 5 ore de dezbateri, n-am primit nici raportul medical solicitat, nici nu mai stiam exact care e starea ta reala – cat de stabil esti, cat de afectate iti sunt sau nu toate organele, nici daca esti sau nu eligibil pentru Formularul S2/E112 – ca doar tratamentul se putea face si in Romania, evident – pentru ca aici stim si putem orice, avem de toate!!! Nu ne-au spus si ce infectii intraspitalicesti avem – probabil trebuia sa intuim ca ”de toate” insemna inclusiv niste infectii care sa reuseasca ce n-a reusit nici focul – sa te trimita unde esti acum…
Spre seara, in aceeasi nebuneasca zi de joi, 5 noiembrie, miraculos, acelasi doctor care ne-a explicat dimineata la ora 9 cum o sa te omoram daca te miscam din patul de la Spitalul Universitar, ne-a comunicat pe la ora 19 ca esti singurul pacient transportabil, ca ai fost evaluat din nou intre timp, ca vei pleca in Israel. Spunea domnul doctor Boros ca spitalul asta e spital adevarat, nu e ”buticul medical AKH” Viena. Ne-am bucurat ca vei pleca intr-un spital adevarat…
Imediat dupa am aflat ca ai fost evaluat si de o echipa de medici Belgieni, ca vei pleca totusi la Spitalul Militar Bruxelles. Ne-am bucurat iar, am auzit lucruri minunate despre spitalul din Bruxelles.
Transferul in Belgia trebuia sa se faca in noaptea de 6-7 noiembrie. Nu puteam ramane noi aici, nu te puteam lasa sa ajungi in Belgia fara sa fim si noi aproape de tine… I-am rugat pe noii tai prieteni sa caute transport spre Belgia si pentru mama si tata, sa fim acolo cand ajungi tu. Au gasit, am plecat dimineata…
Ce n-au stiut mama si tata, Alex, a fost faptul ca, pe parcursul noptii, tu ai disparut de pe lista cu pacientii care au fost transferati in Belgia. Ca, desi nimeni nu ne-a mai spus nimic, nu ai ajuns in acea dimineata la Bruxelles, unde te asteptam… Si noi, si rudele noastre, si prietenii nostri… am sunat toti unde ne-am putut gandi sa sunam ca sa aflam ceva. Am trimis mesaje peste mesaje. Da, am si amenintat, ca sa obtinem vreo informatie. Am aflat ca nu ai plecat in Belgia ba pentru ca in dimineata aia a fost ceata !!!!! (da, ceata, doar pentru tine), ba ca nu mai erai in stare suficient de grava cat sa pleci, puteai sa mai astepti. Adevarul nu il stim nici acum, nu stim nici azi ce s-a intamplat. Poate in Rai se stie, oamenii insa, cei care stiu, nu ne-au explicat inca ce s-a intamplat atunci…
Pana la urma am fost informati ca vei pleca totusi, dar nu in Belgia. Unde? Culmea, plecai in 7 noiembrie, seara, fix in spitalul in care tu fusesesi acceptat pentru tratament inca din 4 noiembrie – AKH Viena. Ca sa il citam din nou pe domnul doctor – la „buticul medical AKH” Viena. Am zburat dupa tine, din Belgia la Viena. Am aflat dupa, de la prietenii tai care incercau sa ajute, ca si plecarea ta spre Viena a fost insotita de emotii si de spaime – pentru ei, doar noi eram… unde in alta parte???… intr-un aeroport belgian.
Am incercat sa intelegem, sa iertam, sa speram. Am fost increzatori, incurajati si de medicii austrieci sa ramanem pozitivi, tu luptai… Am aflat ca n-ai fost transferat doar tu la Viena, ai adus cu tine si bacterii intraspitalicesti. S-au chinuit sa gaseasca tratamente potrivite, sa le stapaneasca. Noi am continuat sa ne rugam, sa speram, inconjurati de tot mai multi romani din lumea asta care se rugau, sperau, impreuna cu noi.
Am tot sperat pana cand am aflat ca nu mai poti lupta. 22 noiembrie… Am fost lasati sa stam langa tine in ultimele tale ore din viata asta. Ti-am cerut iertare pentru toate, ne-am rugat si noi si preotul roman care ti-a dat ultima binecuvantare. Ti-am povestit multe, chiar si ultimul meci al echipei tale preferate, FC Barcelona (tati, cum ti-am spus atunci, Barcelona a umilit Real Madridul, cat te-ai fi bucurat sa vezi cele 4 goluri!). Stiam ca e ultima data cand iti mai povestim aici, inainte sa iti vorbim prin rugaciuni, in cimitir. Sau iata cum… in scrisori trimise tie in Rai. Si lumii, sperand ca vom primi macar acum niste raspunsuri.
60! E o lista a durerii, Alex… O lista a celor ucisi fie de focul din clubul Colectiv, fie de neputinta, de coruptia, de lasitatea, minciuna, rautatea si orgoliul prostesc de care oamenii pot fi uneori capabili.
Numarul 60 pe lista asta a durerii – George Alexandru Hogea. 19 ani. Un numar pentru unii. Pentru altii, parte dintr-o statistica ce arata ca mai multi dintre voi, cei care ati fost salvati in noaptea cumplita de 30 octombrie din flacari, ati murit in strainatate, nu in Romania…
Pentru noi ai fost si esti lumea intreaga, acum esti si Raiul… Si n-o sa avem nici un dram de pace in suflete vreodata, nestiind exact tot, tot ce s-a intamplat. Adevarul. Aveai sau nu dreptul sa pleci? Aveau sau nu obligatia ca, neputand sa te salveze, sa-ti dea totusi o sansa la viata?”
