Un analist de la „Foreign Policy“, Ruchir Sharma, american dar originar din India, propune un pluton de șapte economii emergente care le surclasează, ca ritm de crestere, pe cele din BRIC. Din cele șapte noi staruri, cinci sunt din Asia.
Un studiu al Credit Suisse prevede că pe la anul 2037, jumatate din populația lumii va trăi în centrele urbane ale statelor cu economii emergente. Am numărat pe hartă în materie aceste noi conurbații, pe continente: 13 în Asia, patru în America Latina, trei în Africa. Nimic în Europa, America de Nord, Rusia, Australia.
Iar un raport al Consiliului Național de Informații al SUA atenționa, în decembrie 2012, că până în 2030 Asia va depăși SUA și Europa luate laolaltă la o serie de indicatori de primă importanță, populație, PIB, cheltuieili militare, investiții în tehnologie.
„Veacul înaintează“, cum spunea fabulistul și faima statelor și continentelor vedetă se duce mai repede decât în trecut. Andy Warhol spunea odată că fiecare pământean are parte astăzi de sfertul lui de oră de glorie, dar acest sfert de oră pare să aibă, pentru țări și continente, o perioadă de injumătățire mereu mai scurtă. Marile economii repede crescătoare de prin anii 1980 și până nu demult – Brazilia, Rusia, India și China, reunite, nu neapărat instituțional, sub acronimul BRIC, își încetinesc ritmul de dezvoltare pentru a se așeza într-un procentaj „normal“, de cinci la sută (bun și el, la vreme de criză). ?ê?£i apar noi protagoniști dinamici, cei cinci din Asia fiind Filipine, Turcia, Indonezia, Tailanda și Sri Lanka, în Africa – Nigeria și în Europa – Polonia. Pentru „bătrânul om alb“, ce era înainte exotism începe să devină, tot mai mult, sfidare. În primul rând, economică. Iar, mai nou, și culturală. Filmele și serialele turcești și sud-coreene bat ratingurile, un scriitor chinez a luat în 2012 Nobelul pentru literatură, dansul sud-coreean Gangnam a fost, tot în 2012, dansul anului.
Dar nu e de uitat nici că pe acest continent mocnesc și răbufnesc amenințător marile, principalele focare de conflicte interstatale ale secolului. Sunt de amploare continentală și amenințările nonmilitare – cele de tip economic, social, etnic, religios. Decalaje social-economice uriașe domină vaste întinderi, societăți subdezvoltate economic conviețuiesc cu zone galopant hiperindustrializate.
Nu e de aceea de mirare că Statele Unite își trasează masiva prezență militară pe glob din Europa în Asia, că președintele Obama nu prea are timp și nu prea mai are de ce să viziteze neapărat vechiul continent și are în vicepreședintele Biden un fel de președinte-delegat al SUA pentru Europa. Nu-i de mirare nici că Germania, care e mare putere în primul rând pentru că exportă enorm, face comerț cu China cam cât face cu colega de „motor european“, Franța. Nu-i de mirare nici faptul că președintele Rusiei își urmează cu tenacitate și anduranță planul de creare a unei Uniuni eurasiatice.
Pentru România, însă, harta Asiei pare dominată mai degrabă de nuanțe cenușii și de înscrisuri inintelegibile: arabe, farsi, hindu, chinezești, coreene, japoneze…O demnitareasă spunea mai an că nu-i posibil să facem afaceri cu China, ce, vrem să importăm iarăși comunism? Ne-ar trebui un Nicolae Milescu să ne îndrepte privirile și spre Orient, fără a ne dezice, de bună seamă, de ancorele europeană și euroatlantică. În secolul al XIX-lea, Napoleon avertiza: „Când China se va trezi…“. În secolul XXI se trezește întreaga Asie.
Corneliu Vlad
