Printre cei mai harnici autori din Romania se numara politicienii. Dl Iliescu a umplut deja un raft de carti cu -revolutiile si reformele- sale, ambele mai mult descrise decat realizate, nenumarati candidati, ministri sau consilieri si-au relatat si ei aventurile politice dintr-un cabinet sau altul. Ultimul sezon, din acest punct de vedere, apartine unor premieri. Cartea de convorbiri a dlui Petre Roman cu dl Andrei Plesu si dna Elena Stefoi (-Transformari, inertii, dezordini-) a provocat deja reactia dlui Iliescu, care a negat episodul unde l-ar fi amenintat pe Roman ca -voi iesi eu si te voi distruge politic- daca -isi va permite sa se prezinte pentru functia de lider national-. Dl Iliescu precizeaza ca doar s-a delimitat de o titulatura -care aducea aminte de Fuhrer sau Il duce-. In rest, cartea i-a oferit dlui Iliescu -o lectura interesanta-, -cu aprecieri pertinente- chiar daca -dl Roman isi mentine si unele judecati nedrepte-. S-or mai impaca, nu s-or mai impaca? Daca dl Iliescu l-a corectat destul de calm pe dl Roman, oare cum va reactiona dl Constantinescu dupa lectura memoriilor dlui Radu Vasile -Cursa pe contrasens-, unde detine principalul rol malefic? E greu de spus cine a dat tonul acestei impresionante povesti de ura care dureaza si azi. O ura impartasita, durabila, perfecta – iata povestea unei curse in care toti pilotii au sfarsit prost, ca dupa o nunta cu ciuperci otravitoare: -toti, dar absolut toti cei care au jucat un rol in demiterea mea au iesit azi din joc-. Sunt insirati Constantinescu, Diaconescu, grupul Galbeni-Opris, Roman, Stoica. Fireste ca dl Vasile le-a impartasit resentimentele si soarta, iesind, la randul sau, din joc. In fond, cartea aceasta este, deopotriva, o succesiune de polite platite din belsug si o incercare de revansa asupra celor care i-au luat-o inainte. Alta ar fi fost povestea daca dl Vasile ar fi primit presedintia PNTCD dupa moartea lui Coposu, asa cum se astepta, si ar fi fost numit prim-ministru dupa alegerile din *96, asa cum credea ca i se cuvine. Din nefericire pentru el, si Conventia, si PNTCD au avut alte preferinte – si ele nefericite – iar dezamagirea nu s-a dovedit a fi deloc frumoasa – cum credea candva un critic literar. Pozand cand in pragmatic, cand in naiv, fara a fi nici una, nici alta, ci doar un personaj care sta prea mult in fata oglinzii admirandu-si dezinvoltura, dl Vasile uita ca e imposibil sa urasti fara sa fii urat. Si asa se face ca, fara sa-si dea seama, confirma singur banuielile lui Constantinescu (de pilda, ca voia sa candideze la Presedintie), pe care tocmai le negase. Sunt si alte contradictii in acest volum din care lucrul cel mai sincer ramane ura generala care i-a lovit pe cei care au guvernat intre *96 si 2000. Ce putea iesi de aici? E de mirare ca s-au inregistrat cateva succese pe care dl Vasile si le atribuie in exclusivitate – in ciuda mineriadelor lui Cozma (sprijinite pe fata de PRM si in taina de PSD) plus nenumarate alte lovituri subterane. De altfel, concluzia dlui Vasile (ca si a dlui Constantinescu) este ca societatea romaneasca e condusa de Structuri (fosta Securitate si fostii comunisti) fara de care nimeni nu poate razbi: -aparentele trec, structurile au ramas si vor mai ramane pana in 2008. Si eu, si Constantinescu am fost niste aparente. Amandoi am facut mult mai putin decat am fi putut face daca Structurile nu si-ar fi pastrat vigoarea si daca eu si Constantinescu am fi putut sa colaboram cum trebuie-. Intrebarea e daca n-au facut jocul Structurilor cu razboaiele lor interminabile: i-or fi invins Structurile dar i-a ucis ridicolul.
