Facultatea absolvită de mine este cea de „Geologie-Geografie-Biologie“, și nu m-am ales cu mare lucru după ea, în afara unei memorii care funcționează deseori împotriva voinței mele. La examene, trebuia să țin minte mii de fosile și de minerale cu denumiri imposibile, iar pentru asta o puneam serios la treabă pe Mnemosyne, destoinica zeiță a memoriei și totodată tainica iubită a maestrului Zeus. Să nu credeți că mă fudulesc cu memoria mea. Din contră, consider că ea e mai curånd un cusur, decåt o calitate.
Astăzi, după ce viața m-a așezat în fața profesiunii de jurnalist, memoria își cască uneori sertarele, fără să mă întrebe. Deschide sertarele, hodoronc-tronc, și-mi varsă conținutul în față. Așa s-a petrecut la începutul acestei săptămåni, cånd a doua comemorare a lui Dobrin – supranumit „Prințul din Trivale“ – mi-a reaprins circul mediatic de la moartea acestuia, cånd te și întrebai cum de familia permitea hora din jurul lumånării de căpătåi, cu interviuri și paparazzi. Muscoiul Adrian Păunescu dădea și el tårcoale lumånării, versurile ieșite din digestia lui artistică semănånd cu o cravată țipătoare la o ceremonie funerară. „Astfel, după o viață de artist/Și dup-atåtea faulturi mortale,/Un pic mai obosit, un pic mai trist/Ne părăsește prințul din Trivale…“ Ce bombastic! Versurile lui Păunescu sunt numai bune pentru reclamele care încep cu „Te simți balonat?“ Auzi la el: „faulturi mortale“!
În zilele cu morți celebri, televiziunile se confundă cu niște ciocli, care își freacă måinile, înainte de a număra bancnotele ratingului aducător de profit. Un singur regret au televiziunile: că n-au aflat modalitatea de a-l intervieva și pe decedat, fiindcă ar da mișto pe sticlă o reporteriță minimă la fustiță, care să întrebe: „Stimate Nicolae Dobrin, vă simțiți ochei acum, cånd, iată, nu mai sunteți decåt în inima celor dragi?“
Televiziunile mai au un of la inimioară: că personalități precum Dobrin mor o singură dată. Dacă ar muri de mai multe ori, și ratingul s-ar putea înmulți.
