Desemnat pe merit să conducă Ministerul Afacerilor Externe, tânărul diplomat de carieră Bogdan Aurescu lansează astăzi o lucrare de referință pentru istoria conflictului de la Marea Neagră din jurul Insulei Șerpilor: „Avanscena și culisele procesului de la Haga. Memoriile unui tânăr diplomat“. După cum se afirmă în prezentarea lucrării și a autorului, Bogdan Aurescu pleacă de la experiența negocierilor pentru platoul continental din Marea Neagră și ajunge la pronunțarea Hotărârii Curții Internaționale de Justiție cu numărul 100, care acordă României 80% din suprafața disputată cu Ucraina. O carte-document care merge dincolo de negocieri și de proces pentru a arăta emoțiile oamenilor care au lucrat pentru acest proiect național. Suntem în măsură să vă oferim, în premieră, o parte din introducerea în problematica și culisele relațiilor româno-ucrainene, publicată în cartea care poate fi găsită de azi la Librăria Eminescu.
(Victor Roncea)
„Joi, 15 ianuarie 2009
Ora 12.55. Primesc un telefon de la Cabinetul Ministrului. Sunt chemat la o ședință de «Bex», cum îi spunem noi în jargon diplomatic «de Centrală» (adică Birou Executiv, întâlnirea ministrului cu conducerea ministerului – secretari de stat, directori generali). În 3-4 minute sunt în Sala Titulescu.
Stau alături de Cosmin Dinescu, director general pentru afaceri juridice, coagentul «meu» în procesul de la Haga. (…) Ședința începe puțin după 13 și un sfert. La 13.30 simt că îmi vibrează telefonul. Mă uit: număr de Olanda. Mă cuprinde o ușoară agitație. Îi șoptesc lui Cosmin, în dreapta mea: «Cred că mă sună Irinița» (e alintul pentru colega noastră de la Haga, consilierul juridic din Ambasada României și punctul de contact cu Grefa Curții Internaționale de Justiție, Irina Niță). «Or fi decis în sfârșit data pronunțării.». (…)
Nu pot să răspund – suntem în plină ședință cu ministrul. Telefonul mobil mă frige, îl învârt între degete, fără să-l mai pun la loc. După un minut și ceva, simt sosirea unui mesaj, pe care îl păstrez și acum în telefon. E de la Irinița: «Hot e 3 feb ora 10».
I-l arăt și lui Cosmin, care tresare. Apoi îl informez pe ministrul Diaconescu. Ne uităm unii la alții, un pic emoționați, iar ministrul ne încurajează: «Asta e! Să vedem ce iese. Ați făcut tot ce se putea.».
Preludiul
Am intrat pentru prima oară în contact nemijlocit cu problema delimitării maritime cu Ucraina vineri, 2 mai 1997. A fost un contact episodic. Eram referent relații II (ceea ce este mai puțin decât un atașat) la Direcția Juridică și Tratate sau DJT, cum se chema atunci. (…)
Directorul, dl. Tudor Mircea, care din păcate nu mai este printre noi, m-a chemat în biroul său și mi-a dat ceea ce părea atunci o sarcină foarte importantă: trebuia să distribui dosarele pregătite pentru participanții la reuniunea Consiliului Consultativ al MAE și să «am grijă» ca nu cumva vreun participant să plece cu dosarul respectiv. (…) în dosare – textul proiectului Tratatului dintre România și Ucraina privind relațiile de bună vecinătate și cooperare (faimosul Tratat politic de bază), precum și al Acordului Conex la acesta, încheiat prin schimb de scrisori între miniștrii afacerilor externe ai celor două țări. (…) Nu bănuiam deloc atunci cât de mult urma să lucrez peste doar câțiva ani cu aceste hârtii și cât de mult aveau să-mi influențeze ele activitatea diplomatică.
Negocierile româno-ucrainene dintre 2001 și 2004
Ultima rundă a negocierilor a avut loc în perioada 8-9 septembrie 2004. Mi-o amintesc foarte bine, pentru că 9 septembrie este ziua mea de naștere. Împlineam 31 de ani.
Era a 24-a rundă de negocieri la nivelul plenului delegațiilor și a 34-a rundă, dacă adunam și rundele de experți, în cei mai bine de șase ani de la începutul demersului. Eram în Sala Gafencu a ministerului. Am încercat să dau o ultimă șansă soluției bilaterale. (…) Totul în zadar. Era clar și reconfirmat că negocierile eșuaseră. După semnarea protocolului rundei, Oleksandr Moțic mi-a zis, vesel, că mă așteaptă la Kiev (…) I-am răspuns: «See you in Court!». Oleksandr a râs, neîncrezător. Partea ucraineană nu era deloc convinsă că România va avea curajul să facă pasul sesizării Curții, deși această opțiune a noastră fusese enunțată aproape la fiecare rundă din ultimii ani. (…)
A fost însă exact așa cum i-am zis. Peste patru zile, pe 13 septembrie, semnam, ca Agent, sesizarea oficială a României către CIJ. Sesizarea a fost depusă exact peste o săptămână de la încheierea negocierilor, pe 16 septembrie 2004, la Haga.“
