Lumea-i cum este
Curtea Europeană a drepturilor omului de la Strasbourg a pedepsit o țară europeană pentru că își permite (de vreo două mii de ani) să țină în locuri publice, adică mai la vedere, cel mai vechi simbol al identității sale: crucea. O cetățeană italiană, doamna de origine finlandeză, mamă a doi școlari, nu s-a lăsat, prin procese, pånă cånd statul care a primit-o sub soarele ospitalier al Mediteranei n-a fost umilit cu o amendă de cåteva mii de euro și certat că în sălile de clasă ale școlilor publice se află – auzi blasfemie! – crucifixuri. Degeaba a explicat justiția italiană că prin alungarea crucii nu se reprimă doar simbolul crestinătății, ci „un simbol al istoriei și culturii italiene, iar, în consecință, al identității italiene“. Îndărătnică, instanța de la Strasbourg a decis că expunerea crucifixului în școli „restrånge dreptul părinților de a-și educa propriii copii potrivit convingerilor lor, precum și dreptul copiilor școlarizați de a crede sau a nu crede“.
În temeiul unei asemenea argumentații, ar trebui scoase din toate muzeele (publice, desigur) toate pånzele celebre cu Răstignirea, de la cele ale vechilor maeștri anonimi pånă la Salvador Dali și mai încoace, dar și semnul plus (o cruce, nu?) din matematică, pentru că și ea se învață prin școli. Drapelul Elveției, cel al Crucii Roșii ar trebui și ele „curățate“ de cruce, ar trebui schimbate și drapelele naționale ale altor zeci de state pe care este înfățișată, la fel de inoportun și de dăunător, crucea. Iar minorități naționale sau religioase, ori ONG-uri liber cugetătoare ar urma să ceară suprimarea semilunii de pe drapele și din locuri publice, steaua lui David ar trebui smulsă de pe steagul Israelului, soarele de pe drapelul Japoniei etc.
Deloc onorabilii judecători și penibila lor instituție de la Strasbourg nu fac parte din organigrama angrenajului tehnocrato-birocratic al UE, ci țin de Consiliul Europei, care, zice-se ar fi altceva. De fapt, tot de Europa Unită e vorba și, cum spunea cineva, această decizie va fi judecată „tot ca o aberație decisă, de undeva de la distanță, de Europa.
Normal că italienii resping, într-o majoritate impresionantă, decizia de la Strasbourg, care a construit, în jurul crucii, o viguroasă unitate națională (inclusiv la nivelul partidelor politice, cu excepția, desigur, a comuniștilor). Verdictul de la Strasbourg a produs „un mic miracol“, remarcă un editorialist italian, adică, mai pe romånește, o minune, în înțelesul dintåi al cuvåntului.
Dar dacă în supermarketurile americane nu mai e cuviincios să faci publicitate pentru Crăciun, ci pentru sărbătorile de iarnă (ca în timpul imperiului lui Stalin), iar Iisus Cristos este, prin cărți de mare tiraj și filme de succes, fie homosexual, fie ibovnic păcătos, și Maria Magdalena o prostituată care nu-și va ispăși vreodată păcatele, n-ar fi mai corect politic să ne închinăm la dovlecii și monștrii de Halloween? Căci Satana n-are religie, n-are, de fapt, niciun Dumnezeu.