Cinemateca Romana si-a redeschis portile, in stagiunea 2002-2003, cu trei cicluri esentiale: unul consacrat -Zilelor filmului italian-, altul ilustrului cineast Michelangelo Antonioni (care implineste maine 90 de ani) si un grupaj amplu – de aproape 40 de filme – intitulat -Topul Cinematecii Romane-, alcatuit pe baza preferintelor publicului specific. Care au fost, asadar, cele mai solicitate filme din stagiunea 2001-2002, incluse in Topul Cinematecii Romane?
In ordinea stabilita de cinefili, primele 10 filme ale topului sunt Zbor deasupra unui cuib de cuci, Calauza, Satra, Nasul I, Andrei Rubliov, La dolce vita, Amadeus, Lolita, Nasul II, Pisicile aristocrate. Cum se poate observa -cu ochiul liber-, preferintele publicului se inscriu pe un evantai larg tematic si stilistic, cuprinzand filme de genuri diferite, adresate unor felurite categorii de public. Exista insa un -numitor comun- in optiunea cinefililor, care le face cinste, si anume suportul cultural al preferintelor cinematografice. Neindoios, topul Cinematecii Romane, alcatuit, practic, de spectatorii fideli ai institutiei, vorbeste despre un public educat, sensibilizat de marile filme ale patrimoniului mondial, despre un public informat, in buna cunostinta de cauza. Topul Cinematecii ofera multe argumente in acest sens.
Cel mai solicitat regizor a fost, de pilda, Federico Fellini: din creatia -magului-, cinefilii bucuresteni s-au oprit la patru filme: La Strada (1954), La dolce vita (1960), Opt si jumatate (1963), Satyricon (1969). Patru filme capitale din creatia felliniana, reprezentand faze diferite ale unei creatii complexe: La Strada – aceasta -cea mai simpla si totodata cea mai deplina manifestare a fortei lirice cu care Fellini intelege sa exprime profundul patos popular- – dupa cum o spunea un exeget strain -, seducatorul film de inceput cu Giulietta Masina si Anthony Quinn, pelicula distinsa in anii premierei cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film strain; La dolce vita – cotitura spre fantastic a creatiei felliniene, sarcasticul pamflet impotriva conformismului burghez, cu Marcello Mastroianni, devenit personaj-cheie in ecuatia satirica si hiperbolica a regizorului italian; Opt si jumatate – impresionanta profesiune de credinta a lui Federico Fellini care situeaza in centrul artei sale poetice relatia dintre film si viata; Satyricon – masca grotesca pusa pe chipul unei lumi trecute despre care nu stim aproape nimic. Patru filme, patru capodopere: cinefilii bucuresteni, apeland la Fellini, au recurs la argumentele marii arte.
Andrei Tarkovski a fost, in continuare, regizorul cu trei optiuni publice. Din filmografia de unicate a cineastului rus, in care pulseaza inima si gandul unui creator de geniu (-pulsatiile gandului-: de ce nu?), cinefilii bucuresteni au ales trei opere cu adevarat reprezentative: Andrei Rubliov (1969), filmul care atingea desavarsirea urmarind un drum spinos, al cunoasterii de sine, al intelegerii, al durerii si al revoltei, in realitatile crancene ale inceputului de veac 15, drumul unui creator-simbol pe care -il durea Rusia- si care isi impunea canonul tacerii, al necomunicarii, cu o lume a violentei, a rusinii; Solaris apoi, filmul care ascundea sub aparentele science-fiction-ului o meditatie grava, incarcata de nelinistitoare sensuri filosofice, privind destinele umanitatii; si, in sfarsit, Calauza, filmul aproape imposibil de -etichetat-, date fiind tensionatele sale intrebari si interpretari existentiale. Trei filme, trei capodopere: cinefilii bucuresteni, apeland la Tarkovski, au recurs din nou la argumentele marii arte…
De cate doua ori au fost selectate filmele altor regizori importanti, printre care Milos Forman si Francis Ford Coppola, in optiunea publicului intervenind, desigur, criterii diferite. Din creatia regizorului ceh au fost alese Zbor deasupra unui cuib de cuci (1975) si Amadeus (1984), pelicule reprezentative pentru a doua faza artistica a cineastului, ambele distinse cu Premiul Oscar pentru film si regie. Prin ele vorbeste Forman-americanul, care, spre deosebire de Forman-cehul (exponent principal al dezghetului cinematografic din anii *60), se adapteaza unor realitati noi, realizand opere de mare anvergura, cu vedete de prima marime, fie ca este vorba despre adaptarea unui roman de Ken Kesey, in care jucau Jack Nicholson si Danny De Vito (Zbor deasupra unui cuib de cuci), fie ca este vorba despre drama lui Peter Shaffer ecranizata in Amadeus. Cat despre Francis Ford Coppola, din creatia sa au fost alese, fireste, Nasul I si Nasul II, cu vedete precum Marlon Brando, Al Pacino, James Caan, Diane Keaton (in primul) si Al Pacino si Robert De Niro (in cel de-al doilea). Radiografiile unor familii mafiote newyorkeze au o transparenta cinematografica perfecta. De doua ori a fost evocat si -urmasul lui Disney- Walter Reithemann, doua desene animate de real succes fiind incluse printre preferintele cinefililor: Pisicile aristocrate (1970) si Cartea junglei (1967).
Imbucurator este faptul ca spectatorii Cinematecii n-au uitat un -film al filmelor- precum Cetateanul Kane, filmul din 1941 al lui Orson Welles, care incheie apoteotic perioada antebelica a cinematografului mondial. Prin aceasta optiune sunt onorate traditiile artei a saptea si, pe buna dreptate, capodopera lui Orson Welles isi valideaza, inca o data, trainicia si durata. Cinefilii bucuresteni au avut si alte preferinte din anii *40, filmul lui Michael Curtiz, de pilda Casablanca, un film, cu adevarat, -fara de moarte-, cu interpretarile antologice datorate unor actori emblematici precum Humphrey Bogart sau Ingrid Bergman. Din optiunile cinefililor (vezi si -cazul Fellini-) n-au lipsit nici filme ale anilor *60 de pilda, printre acestea fiind Rocco si fratii sai de Luchino Visconti (1960), Va place Brahms? de Anatoli Litvak (1961), Lolita de Stanley Kubrick (1962), Zorba Grecul de Michael Cacoyannis (1964), Romeo si Julieta de Franco Zefirelli (1968), in aceasta -serie- putand fi inclus si un film de la sfarsitul deceniului al saptelea, Zabriskie Point de Michelangelo Antonioni (1970). Printre marile filme ale deceniilor imediat postbelice figureaza si o pelicula a anilor *50, Cei sapte samurai de Akira Kurosawa (1954): am lasat la urma, in aceasta enumerare, filmul japonez, tocmai pentru a sublinia faptul ca de la Orson Welles la Akira Kurosawa traditiile marelui film mondial n-au fost uitate.
Dar iata si celelalte preferinte ale cinefililor: Marea crapelnita de Marco Ferreri (1973), Cartierul chinezesc de Roman Polanski (1974), Satra de Emil Loteanu (1975), Piesa neterminata pentru pianina mecanica de Nikita Mihalkov (1976), Pasarea albastra de George Cukor (1976), Glissando de Mircea Daneliuc – da, iata si un film romanesc! (1984), Catifeaua albastra de David Lynch (1986), Sorgul rosu de Zhang Yimou (1987), Ultimul imparat de Bernardo Bertolucci (1987), Ziua eclipsei de Alexandr Sokurov (1988), Indochina de Regis Warnier (1991), Regele pescar de Terry Gilliam (1991), Philadelphia de Jonathan Demme (1993)… Septembrie, la Cinemateca, a fost un -regal-…
