2016 a inceput cu vesti contradictorii si deconcertante despre (si din) Ucraina. Deloc surprinzator insa, caci deficitul de infoemare si dezinformarea sunt parte a razboiului hibrid in desfasurare, nu numai acolo, ci la scara globala.
La Kiev, presedintele Petro Porosenko a ordonat, la 26 februarie, desfasurarea de trupe de-a lungul frontierei intre Ucraina si Crimeea, ministrul de interne Arsen Avanov a anuntat crearea unei forte speciale pentru recuperarea Crimeei, dar prezicatorul cel mai vestit al evolutiilor in lume, politologul american George Friedman, afirma ca 2016 va fi anul reconcilierii intre Ucraina si Rusia, ceea ce – spunea el – va provoca furie in Statele Unite, dar bucurie in Germania (nu explica de ce).
La 1 ianuarie 2016 a intrat in vigoare acordul de liber schimb Ucraina-UE, Parlamentul European cere implicarea directa a UE in “restituirea suveranitatii Ucrainei”, dar presedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker sustine ca Ucraina nu va putea deveni nici in 20-25 de ani stat membru al UE si NATO (dupa ce presedintele Porosenko declarase, la 21 septembrie 2015, ca “Ucraina va trebui sa se pregateasca in vederea unei aderari la NATO” in urmatorii 6-7 ani). De unde ar putea sti distinsul si dezinvoltul demnitar european ce va fi peste doua decenii e greu de spus; oricum, pronosticurile sale privitoare la NATO, care e cam altceva decat UE, sunt cel putin inoportune.
Explicabil, asadar, ca un alt redutabil comentator american, John Vinocur deplangea in “The Wall Street Journal” dezangajarea Europei occidentale fata de situatia Ucrainei. “Merkel si Hollande au un aer abatut”, nota ziaristul. Poate tocmai de aceea, Kievul a propus, la inceputul acestui an, relansarea negocierilor asupra crizei intr-un nou format, “Geneva plus”, care sa includa, pe langa grupul Normandia (Germania, Franta, Rusia, Ucraina), si Statele Unite, si celelalte state semnatare ale Memorandumului de la Budapesta, si state riverane la Marea Neagra ca Turcia, Georgia si Romania. Explicabil, o mai mare implicare a Washingtonului in gestionarea crizei, dar 2016 este an electoral prezidential in Statele Unite si prioritatile americane sunt de politica interna
“Implinirea unui an de la semnarea acordurilor de la Minsk, la 12 februarie 2015, nu este un prilej sarbatoresc, cu mai degraba unul nelinistitor”, scrie cotidianul francez “Le Monde”. Data fixata pentru incheierea conflictului militar, sfarsitul lui 2015, a fost amanata pentru 2016. In anul care a trecut de la semnarea acordurilor, luptele nu au incetat, circa 600 de militari ucraineni si-au pierdut viata pe front, pierderile celeilalte parti sunt considerate “secret de aparare”, iar OSCE se abtine sa atribuie unei parti sau alteia cazurile de incalcare a incetarii focului. Acordurile de la Minsk intampina multe dificultati, dar important este ca niciuna dintre parti nu intentioneaza sa le dezavueze in mod deschis – observa cercetatoarea Gwendolyne Sasse de la Carnegie Europe, intrucat “procesul de la Minsk faciliteaza discutii formale si informale in diferite cadre intre reprezentantii Ucrainei, Rusiei, autodeclaratelor republici Donetk si Lugansk, OSCE si statelor occidentale”.
Coplesita probabil de voluminosul si complicatul dosar ucrainean, fundatia Carnegie Europe a lansat lumii politologilor o intrebare provocatoare: “EsteUcraina o cauza pierduta?” Iata cateva raspunsuri:
”Nu, Ucraina este intr-o tranzitie deomocratica, iar tranzitia cere timp” ( Koert Debeuf, Universitatea Oxford); “2016 este crucial pentru Ucraina. Principala batalie nu mai e cu Rusia, care pare sa-si fi pierdut apetitul pentru un confilict prelungit cu Ucraina. Acum, batalia este una interna, pentru reforma sistemului oligarhic” ( Thomas de Waal, Carnegie Europe); “Nu exista cauza pierduta, ci doar abandonata” (Samuel Greene, King’s College Londra); “In loc de mari promisiuni, Vestul ar trebui sa se concentreze si sa insiste pe pasi realisti. Altfel se va ajunge la o Ucraina antirusa, dar fragila, fragmentata si frustrata” (Balasz Jarabik, Carnegie OProgram); “O puternica vointa politica interna si o presiune internationala pentru eradicarea coruptiei sunt esentiale pentru succesul tarii” (Svitlana Kobzar, Unimversitatea Bruxelles); “Ucraina nu e o cauza. Ucraina e o tara. O tara cu elite nepasatoare, economie in declin si institutii de stat fragile. Dar o tara cu o societate civila vibranta si pluralism politic, o natiune care isi identifica un viitor european. Iar cele doua parti ale Ucrainei, sunt, ca si malurile Niprului, de nedespartit.” (Mihail Minakov, profesor, Kiev).
Un comentator de la Radio Liberty bombanea ca problema Ucrainei a fost dezbatuta anul acesta la conferinta pentru securitate de la Munchen abia in a doua zi, nu in prima, ca anul trecut. Din pacate, insa, criza si tragedia ucraineana par sa aiba parte in continuare de un nedorit loc prioritar pe agenda internationala.