Dacă Iisus Cristos e hulit de unii necredincioși care-l fac fie homosexual, fie afemeiat, iar Mahomed devine subiect de inspirație pentru caricaturiști, nu e de mirare că nici Moș Crăciun, care nici măcar sfânt nu (mai) e, nu e ocolit de tentative de demolare. În Cehia, mamele își învață copiii că nu Moș Crăciun le aduce daruri, ci însuși Iisus. În Statele Unite, n-ar mai fi corect ca supermagazinele să vândă articole de Crăciun, ci de „sărbătorile de iarnă“. În URSS și toată Europa răsăriteană de până mai ieri, Moș Crăciun fusese poreclit Moș Gerilă. Iar în tot acest răstimp, Moș Gerilă străbate de secole, cu toiagul și cu tolba sa, istoria frământată a Levantului și Europei, cu ascendența sa mithraică și bunătatea sa creștină, pe deasupra tuturor disputelor și contestărilor dintre catolici și reformați, dintre capitalismul occidental și comunismul de tip sovietic, dintre „corecții politici“ și oamenii de bun-simț, după ce și-a recăpătat și el, în sfârșit, libertatea, în 1989.
De unde atâta înverșunare împotriva bătrânului falnic, îmbujorat și bonom care aduce daruri multe la fetițe și băieți? Căci el nu are nici măcar bici aparent pedepsitor ca Moș Nicolae, care nici el de altfel nu-l pune pe copii. Pe la începuturile sale, creștinismul conviețuia cu cultul zeului persan Mithra, care era sărbătorit la 25 decembrie. În anul 274, împăratul roman Aurelian instituia cultul lui Sol Invictus (Soarele Invincibil), celebrat tot la 25 decembrie. În anul 354, papa de la Roma decidea sărbătorirea nașterii lui Iisus tot la 25 decembrie.
În secolul al IV-lea, prin sudul Turciei de azi, în ținutul Antaliei, trăia un episcop Nicolae, sărac dar generos cu copiii și cei nevoiași, care a fost ucis de romani, iar apoi sanctificat. Ziua lui este 6 decembrie. Cultul său va ajunge peste vreo 700 de ani până în nordul Europei, iar flamanzii reformați îl vor numi Sinter Klaas (traducerea lui Sfântul Nicolae). Olandezii care au colonizat America de Nord vor transmite acest cult englezilor, care l-au adoptat ca Santa Claus, sărbătorit tot la 6 decembrie, prin daruri oferite copiilor. La 23 decembrie 1823, un ziar din statul New York publica o povestioară-poem despre un bătrân îmbrăcat în blană care umbla într-o sanie trasă de reni. Povestea are succes, se propagă și în Europa, iar Charles Dickens îl face celebru prin „Povestiri de Crăciun“. Desenatorii americani consacră imaginea tipică a Moșului, care, încă din 1866, e văzut îmbrăcat mai ales în alb și roșu. Cu toate acestea, circulă și azi o legendă urbană că Moș Crăciun în roșu și alb, culorile adoptate și de Coca-Cola, ar fi fost lansat de fapt de celebra firmă, printr-o campanie publicitară din anii 1920, a cărei vedetă, Moșul, îi îndemna pe micii consumatori să recurgă și în timpul iernii la faimoasa băutură desalterantă. (Dar nu există și un banc, mai nou, în care papa de la Roma e rugat să facă reclamă pentru Coca-Cola?).
Regimurile comuniste au văzut în Moș Crăciun un personaj subversiv, chiar dacă el fusese demult „laicizat“. În decembrie 1952, premierul cehoslovac Antonin Zapotocky declara scorțos și principial la radio: „Vremurile s-au schimbat. Copiii clasei muncitoare nu se mai nasc în staule. S-au produs numeroase schimbări. Copilul Iisus a crescut și a îmbătrânit, și-a lăsat barbă și s-a transformat în Moș Gerilă. E îmbrăcat în blană și are căciulă. Nici muncitorii noștri, nici copiii lor nu mai sunt goi și zdrențăroși“.
Iată-l așadar pe bietul Moș Crăciun când sfânt, când vedetă publicitară, când personaj mistic, când simbol al capitalismului prosper sau odios, când propovăduitor al consumerismului, când dușman de clasă. Iar el este un simbol mult mai simplu și mai curat: un erou de poveste, un vis frumos al copilăriei. De ce-ar trebui ucis un vis frumos? Moșul nu are altă ideologie decât aceea de a fi bun cu copiii și nu face nici prozelitism, nici politică. Se pare însă că nu e bine nici așa.
