Ne mai aducem aminte de decembrie 1989 doar atunci cand constatam ca se apropie, firesc, sfarsitul anului si realizam, doar pentru cateva zile insa, ca cineva, in urma cu 13 ani, a murit pentru ca noi sa putem spune cel putin cu voce tare ceea ce gandim. Mai vedem razlet cateva imagini cu oameni speriati de gloante, cu discursurile din balcon sau cu celebrul pulover al lui Petre Roman. In rest, o imensa uitare. Premierul Adrian Nastase constata ieri, cu surprindere, ca executivul de la Bucuresti a uitat, pur si simplu, de comemorarea mortilor Timisoarei.
-De ce Corina?- se mai mira si astazi parintii fetitei de sase ani, rapusa in somn de un glont rebel strecurat in apartamentul unor oameni obisnuiti din Brasov. Dupa 13 ani, familia Rosca nu a gasit raspunsul la nici una dintre intrebarile chinuitoare, iar tacerea crucilor din Cimitirul Eroilor nu le alina dorul de -Corinuta noastra-. Sutelor de parinti, frati, soti, care au pierdut pe cineva drag in acele zile neobisnuit de calde pentru decembrie, nu le-a dat nimeni nici un raspuns. Victimele nu-si cunosc nici astazi calaii, iar istoricii nu au reusit sa limpezeasca prea bine tulbureala acelor vremuri, mult prea apropiate pentru a decanta adevarul de mistificare sau de manipulare. Nimeni nu-si asuma nici o raspundere pentru sutele de morti care nu mai pot vorbi astazi decat prin crucile albe de marmura aliniate frumos in cimitirele eroilor din toata tara.
Tacerea crucilor este compensata de zgomotul asa-zisilor revolutionari, grupati in zeci de organizatii, care dupa 13 ani de la evenimentele din decembrie continua sa strige in piata publica pentru a obtine o autorizatie de butic sau cateva hectare de pamant. Strigatele lor dupa o bruma de privilegii acopera vocea din ce in ce mai stinsa a urmasilor mortilor si ranitilor din decembrie 1989, care, uitati cu trecerea anilor si de autoritati, raman doar cu lacrimile ce uda marmura rece a mormintelor.
