Asa cum arabii care sapa o fantana in curte dau peste petrol, tot astfel si bucurestenii gasesc ingropata, la o singura lungime de cazma, in propria curte, o alta resursa minerala, mineralizata: istoria. Cata caramida inchipuie Bucurestiul de suprafata, tot pe atata se afla si in subteranele sale, in tainite prabusite, in beciuri a caror amintire s-a ratacit, in coridoare stiute sau nestiute, care fac vecinatate cu un alt Bucuresti, care vietuieste sub pamant, cel al metroului, al -tunelelor lui Ceausescu-, si cu cel al casetelor de beton apartinatoare de canalizare.
Cand vestigii, cand ramasite, caramizile late si subtiri ale inceputurilor, caramizile grauntoase ale secolului trecut si cele STAS ale secolului XX ies la iveala in circumstante neprevazute; trecutul erupe de sub sosele cu prilejul unor sapaturi de canalizare, al unor fundatii pentru blocurile noi, de sticla, nesatioase in a se ingropa cat mai adanc in sol, cu ocazia unei simple sapaturi.
Beciurile din Strada Soarelui
Suntem in 1953, intr-o Volga care trece pe langa Hanul lui Manuc (cladire decrepita, cu tencuiala buboasa) si face coltul pe Strada Soarelui, una cu alura lipscaneasca, de case inalte, pe doua sau trei nivele, si cu negoturi diverse la parter. Strada este ingusta, cu fatade imbatranite, uneori natur, alteori prematur. In subsolul ei se afla o comoara, nu cu foarte multi lei de aur, nici cu prea multe mahmudele, o comoara de caramida.
N-o cautati pe harta! Intreaga strada a fost daramata. Din ruinele ei a fost dezvaluita temelia de inceput a Bucurestilor: Curtea Domneasca. Fortareata stabilita de Negru Voda (istoricii spun ca nu, ca primul voda valah, Domnul Negru, nici n-a existat) inainte de 1400, era, practic, o garsoniera: 160 de metri patrati; acoperita cu barne de lemn si olane, asezata in buza Dambovitei si incercuita cu un sant de apa lat de trei metri. Acesta a fost primul Bucuresti, ajuns in mai putin de 600 de ani al noualea oras european ca suprafata (1.521 km2) si locuitori (2,4 milioane).
Dupa acel turn de observatie a fost construita de catre Vlad Tepes o noua fortificatie, mai ampla, care avea sa devina curte domneasca si, in decurs de cateva secole, capitala Romaniei. -Pana la Mircea Ciobanu, 1559, vorbim mai mult de o fortareata, abia dupa el vorbim de o curte domneasca propriu-zisa-, spune muzeograful Andrei Gradinaru, -o curte care a fost dezvoltata permanent si care avea sa ajunga la o suprafata de 5.000 m2 pe timpul lui Brancoveanu, numai constructia, inconjurata de alte hectare de curti si acareturi-. Din toate acestea a mai ramas un pospai de cladiri, cu o schita de sala a tronului, dar cu subsoluri generoase. Tot acest muzeu in aer liber, unul dintre cele mai importante ale Capitalei, a fost ingropat sub o strada mai bine de 150 de ani. -Aici- – imi arata ghidul un segment din subsolul inalt de cinci metri, boltit – -gospodarul a consolidat si folosit subteranele asa cum le-a gasit. Aici (si face doar trei pasi), vecinul sau a fost dornic de ceva nou, a retezat vechile subterane si a construit alte pivnite. A fost nevoie ca bolta sa fie recladita-. Cu un nivel mai sus, pereti din sala tronului s-au pastrat doar fiindca negustorii au inteles sa ii inglobeze in constructiile lor, ca pereti de pravalie. In 1798, Curtea Domneasca, prabusita si prafuita, ajunsa ascunzis de haimanale, a fost scoasa la mezat (licitatie) pe parcele. Privatizata la metru, pe tot teritoriul ei s-au ridicat case si strazi care au inghitit vechea cladire. Pietre de-ale ei se mai gasesc pana in Lipscani, iar batranele pivnite mai sunt inca in serviciu ca adapost de vinuri in Crama Domneasca, in Hanul lui Manuc, la alte numeroase carciumi, sau adapost de marfuri diverse pentru magazinele si buticurile din zona. Durate din alte caramizi la suprafata, cu alte arhitecturi, cladirile acestor strazi s-au carpit, econoame, peste beciurile cele medievale.
-Unde am lucrat, la Restaurantul <Tulcea>-, spune Gigi Costea, acum chelner la -Hanul lui Manuc-, -era un tunel lung de 1,5 km, poate doi, care ducea in sus, spre Carul cu Bere. Acum nu mai e asa lung, ca, daca s-a privatizat la suprafata, privatii si-au inchis si subsolurile, sa nu intre si sa-i fure-.
Penurie de tuneluri
Focuri mari: 1704, 1716, 1804, 1823 si 1835, cu un varf de dezastru in 1847, cand parjolul a distrus de la pamant in sus aproape 2.000 de edificii. Inundatii: zeci, dintre care cea mai ucigasa s-a produs la 1533 si a luat si viata Domnului de atunci, Vlad Innecatul; cand Dambovita -neamenajata-, nedomesticita, iesea din albia ce i se cuvenea, facea din Bucuresti o Venetie nedorita; oamenii de pe malul de sud, pe unde este Casa Parlamentului astazi, traiau cu barca legata de casa, pentru momentele cand raul venea sa ia si el tributul de bunuri si tencuiala. Asedii: ar trebui o viata de om sa le numeri pe toate, spune un tanar istoric care nu prea are de gand sa se sacrifice pentru asta. Cutremure: 1940, 1977, 1986, 1990 – numai in secolul XX. Toate au pus Bucurestii de sute de ori la pamant. Orasul de suprafata s-a dovedit mai pieritor ca oamenii. Subteranele s-au tinut mai bine si, uitate, s-au asezat unele peste altele, se innoada intre ele in lungi siruri de kilometri. Aceasta este teza pe care o sustine Andrei Gradinaru, muzeograf al Bucurestiului, amendand: -opinie personala-. -Chiar daca au existat culoarele si tunelurile de care vorbeste toata lumea, noi nu le-am gasit. Ceea ce am gasit noi sunt pivnitele caselor vechi, foarte intinse si foarte multe, dar nu tuneluri secrete. Le-am cautat si eu la inceput, pana cand am ajuns la concluzia ca solul Bucurestiului nici nu permite asa ceva. Initial, aici era un miez de padure, Codrii Vlasiei, care a fost taiata intensiv, iar efectul este acela al slabirii accentuate a solului. Din pamant consistent, solul Bucurestiului a devenit unul nisipos, in care se construieste foarte greu. Din aceasta cauza, chiar si constructia metroului a costat dublu fata de alte circumstante-.
Cu un subsol blestemat, transformat acum intr-un burete de ape freatice (datorita incasetarii Dambovitei in cofrajul de beton, ele nu mai pot curge natural in aceasta si s-au acumulat alarmant in subsolul de pe maluri), Bucurestiul s-a incapatanat sa construiasca adevarate edificii subterane, incepand cu Casa Poporului (-pe cat de inalta e pe dinafara, tot atat de inalta e si sub pamant-), la temnitele, beciurile si pivnitele vechiului oras, la subteranele legendare de sub soseaua Panduri (zise ale haiducilor, care dadeau lovituri in plin Bucuresti si dispareau prin aceste culoare de trei-patru metri latime; fotografiate in anul 1978, inainte de a fi blocate definitiv), cele de la Belvedere (care faceau legatura pe sub rau pana la manastire, la Cotroceni; prabusite ireparabil la cutremur) sau la cele din strada Negru Voda, in spatele Pietei Unirii, afectate ireparabil in urma innoirii Centrului Civic. Noile subterane, cele de beton, le-au mancat pe cele vechi, de caramida.
In Negru Voda exista relatari si fotografii despre o retea impresionanta, cu autor si rol necunoscute, cladita pe trei niveluri subterane. Din pivnita caselor de deasupra, mult mai tarzii, se cobora printr-un chepeng in al doilea nivel subteran, ramificat in mai multe directii, cu iesiri in Piata Unirii si la vechea Manastire Vacaresti; cel de-al treilea nivel era deja blocat, doar intrarea fiindu-i marturie.
Centrul tuturor acestor culoare secrete, sau cel putin al legendelor despre ele, pare sa fi fost Manastirea Vacaresti, despre care circula legenda ca avea subterane atat de ample, incat puteau trece doua trasuri una pe langa alta pentru a merge sau a iesi, in vizite secrete, la domnii care isi stabilisera resedinta aici. Aceeasi legenda circula insa si despre alte edificii. Tot la Vacaresti dadeau, conform textelor, si tunelurile Caselor Dudescu, aflate la mai mult de zece kilometri departare, pe malul celalalt.
Un cautator al tunelurilor secrete din Bucuresti nu se deosebeste mult de un culegator de folclor: e inconjurat de legende urbane relatate la modul fabulos – bizantin. Sub Cismigiu ar fi un tunel lung cat parcul, cu o intrare blocata, normal, sub prima borta din ruinele Schitului Magureanu, aflate intr-un colt al parcului, langa -aleea sahistilor-. Apoi, vechea canalizare a Caii Victoriei nu ar fi altceva decat un lung tunel multifunctional. Legendele plaseaza intrari secrete si prin cladirile din Dorobanti, din Floreasca, din Aviatorilor. Apoi: la saparea metroului, foreza se oprea din cinci in cinci metri, impiedicata de subterane si de tuneluri. Piata Galati isi are si ea legendele ei. Despre Calea Mosilor nici nu amintesc, nici despre Foisorul de Foc.
Certitudini exista doar la Plumbuita, in Colentina. Manastirea a fost folosita ca resedinta domneasca de Matei Basarab, iar tunelul ei a fost descoperit acum trei ani sub lac, cand apele au fost secate pentru a se curata si a se largi albia. Preotul-deputat Tatu, staret al manastirii atunci, sustinea ca pe acolo au trecut ostenii munteni ai lui Matei Basarab, au iesit prin tunel tocmai in Padurea Afumati, si au picat in spatele armatei moldovene a lui Radu Ilias, venit in Bucuresti cu razboi. Bucurestenii civili se stransesera pe Dealul Colentinei pentru a privi batalia ca pe un meci de fotbal. Intrarea in tunelul Plumbuitei este acum zidita in gura, dar este plasata drept in fata usilor celor mari ale pivnitei manastiresti, care se face in stanga si in dreapta, dar drept inainte era drumul cel pe sub apa. Drum cu prioritate!
Casele Dudestilor
Calc pe pasi facuti nu numai de istorie, ci si de un ziarist-arheolog, Simion Saveanu, care a devenit un adevarat beizadea al mahalalelor subterane si al maghernitelor selecte din Bucurestiul cel de dinainte de cutremur si de buldozerele lui Ceausescu. Un oras al anilor *70, care dosea, dar conserva caramizile ascunse in pamant in chip de tainite, culoare, chilere si temnite pentru netrebnici. Un conac cu subteranuri legendare si cu spanzuratori care au functionat pana in secolul XIX se afla in malul de sud al orasului, in spatele Cetatii Sud, uriasa uzina de termoficare. -Conacul Dudesti-Cioplea ar trebui tratat ca o bijuterie datorita vechimii si raritatii sale-, spune pictorul Petre Vintila-junior, autorul unui ghid al Bucurestilor in curs de aparitie. -Este singurul conac medieval care se pastreaza pe temeliile sale-. Apoi, pictorul face o descriere a ceea ce insemna curte boiereasca in Bucuresti acum 500 de ani: o armata personala de cateva sute de oameni, curti intarite cu ziduri groase, suprafata de peste doi kilometri patrati, ziduri de incinta de 7-8 metri inaltime, gospodarie completa (porcarie, negustorime proprie, fierari, artizani, lemnari etc.), vatra in care puteai frige un bou odata, conac mare in mijloc (pe mai multe niveluri), acareturi diverse, sala de mese (ospatarie) ca de manastire, in care se servea mancare gatita separat pentru boieri si pentru servitori, gradina englezeasca, iaz de peste…
Conacul Dudesti este unul cvasi-necunoscut, scapat din vederea -monumentelor istorice-, omis cu regularitate de ghiduri si de ghizi. Acest ghinion se datoreaza aceluiasi fapt pentru care a si ramas (destul de) conservat: are intrebuintare industriala. Concret, a fost sediul unei intreprinderi de transporturi, iar acum functioneaza la aceasta adresa mai multe firme cu profiluri din ce in ce mai diverse: depozite, ambalaje… Macaralele ruginite au luat fata unei cladiri care pastreaza intacte conacul si zidurile de incinta, dar curtea este impanzita de magazii diverse, de fiare aruncate, de dezolare. Din atitudinea si fata conacului nimic nu te face sa banuiesti povara de ani detinuta: o fatada la fel de neingrijita ca a oricarei alte intreprinderi: murdara, unsuroasa, neplacuta. Istoria din zidurile sale n-a reusit nici macar sa treaca strada. Nimeni din cartier, din blocurile din apropiere sau din casele din jur, nu banuieste ca pe strada lor, Ilioara, se poate afla o cladire din evul mediu. Memoria publica il ignora. Toti cei intrebati spun ca n-au auzit. Sunt indreptat spre portarul scolii de soferi, ca fiind mai intelept intr-ale geografiei strazilor si intersectiilor: -Caut casele Dudestilor-. -Vedeti dvs., alea sunt!- – si imi arata un sir de case semi-rurale intinse pe o strada vecina, piept in piept cu gropile de gunoi. -Altea sunt casele Dudestilor, ca incep de acolo, de la depoul de tramvaie, si se termina aici-. -Nu m-ati inteles, caut casele boierilor Dudesti, de la care vine numele intregului cartier-. Imi spune ca n-a auzit de asa ceva. -Dar cladirea cea mai veche din zona care e?-, intreb cu privirea drept in curtea conacului cu temelii injghebate pe la 1500 Anno Domini. -Cea mai veche e scoala de soferi, ca inainte de ea nu era decat spitalul asta de caini si fabrica aia din fata-. Cea mai veche cladire dupa parerea lui, scoala, e din beton prefabricat, din 1970. -Dar despre fabrica ce stiti?-, insist chiar la despartire. -Pai, asta are niste tuneluri lungi de-aici si pana-n centru, la Manastirea Vacaresti-. Memoria boierilor Dudesti s-a ratacit, chiar faptul de a fi fost candva curte boiereasca e dus definitiv, dar legenda unor mari secrete, a unor tainite de kilometri si kilometri, bate memoria pasagera si se inscrie in lozinca unor Bucuresti care au trait mereu sub semnul secretului, al intrigii si al lucrarilor ascunse.
Legendele de beton – generatia urmatoare
-CC-ul are propria retea de apa plata, cu pompe subterane si puturi de 200 de metri adancime-, imi spune doamna Pandele, sefa unei agentii de turism care isi are sediul chiar in cladirea fostului Comitet Central. Despre cele trei niveluri subterane ale cladirii, pline cu beciuri, a auzit, dar nu le-a vazut, asa cum nu a vazut nici tunelurile secrete, dar stie despre ele ca exista, ca unul facea legatura cu Aviatorilor, altul cu Casa Poporului, iar despre un altul se spune ca ar avea iesire tocmai spre Targoviste.
Cladirea a fost construita cu putin inainte de 1940 ca sediu al Ministerului de Interne. Pe timpul razboiului, aici a functionat si sediul Gestapo, al politiei politice naziste acreditate in Romania. Acesta era rolul initial al celor trei niveluri de aresturi, care nu sunt o simpla legenda. Subteranele au fost completate cu tuneluri secrete (se vorbeste chiar despre un tren subteran, distinct de metrou), toate cu scopuri strategice. Dupa o scurta perioada romantica, imediat dupa Revolutie, cand o parte dintre acestea au fost vizitate si chiar filmate, asupra lor s-a asternut din nou stampila -Secret de Stat-. Capete ale lor se mai vad disimulate sub lespezi de beton ca niste cavouri, prin cateva parcuri, in colturile mai neumblate. Reteaua este una intr-adevar consistenta.
Comunistii nu au facut decat sa preia si sa dezvolte un nucleu de coridoare secrete, constituit in perioada interbelica si antebelica. Multe alte subterane din aceeasi perioada au fost insa considerate inutile si total abandonate. Acesta este cazul subteranelor de sub intreprinderea -Semanatoarea-, amplasata pe locul fostei fabrici Fichette, care avea ca productie principala fabricarea caselor de bani. Subteranele ei, din caramida dura, extrem de rosie, sunt unele fabuloase: buncare intinse pe mai multe hectare, conectate printr-un sistem de hrube. Constructia halelor -Semanatoarea- a distrus in buna parte aceste buncare.
De pe timpul lui Carol I dateaza cele 34 de forturi din jurul Bucurestiului, concepute ca o centura de aparare amplasata la mare distanta de oras. Acum, ele sunt parasite, cu exceptia Fortului 9 Jilava, utilizat ca inchisoare. In conditiile razboiului modern ele erau total inutile si au fost abandonate. Ramasitele lor se vad pe soseaua de centura. Pe vremea cand erau active, ele erau legate intre ele printr-o retea lunga de subterane, acum zidite si in buna parte inundate. Dintre subteranele sale, Bucurestiul vinde ochiului public numai si numai pe cele care nu ii mai sunt de folos.
Inghititorul de oameni
Folosite sau nefolosite, prin culoarele de taina, oamenii trec rar si trec putini. Totusi, la numai trei metri sub pamant, Bucurestiul clocoteste de viata. Metroul. Numarul anual al clientilor este de 173 de milioane; 500 de trenuri; peste 100 de kilometri lungime, cat de la Bucuresti pana pe Valea Prahovei. Suna impresionant, de parca cifrele ar veni dintr-o alta tara, dintr-un alt continent, unde oamenii se masoara in miliarde si orasele in sute de kilometri.
Dar cand privesti Bucurestiul de sub pamant, nu metroul e important. El este cunoscut, este accesibil, si-a pierdut de mult spectacolul. Inghititorul de oameni e plicticos ca o statie de autobuz. Interesul se concentreaza intreg pe zecile de tone de caramida si piatra, prinse in subterane prabusite sau rezistente, reale sau inchipuite, medievale sau comuniste. Ele sunt singurele capabile sa aduca acea poveste a locului pe care Bucurestiul terestru a pierdut-o in prea multe intrigi, prea multe razboaie, nenumarate dezastre.