Unul dintre ciclurile Cinematecii Romane in luna recent incheiata a fost denumit -Filme la aniversare (1952-2002), o jumatate de secol de la prima proiectie-. Cateva dintre aceste filme – pe care, noi, cinefilii din spatiul carpato-dunarean, prin forta lucrurilor, le-am vazut la un oarecare interval de timp fata de data premierei – sunt pelicule care ne-au ramas adanc inradacinate in memorie, ba mai mult, pelicule care, intr-un fel sau altul, ne-au marcat destinul. Tocmai din acest motiv, si pentru ca, luna trecuta, au avut loc si alte -aniversari de suflet- dupa jumatate de veac, am dat titlul de mai sus insemnarilor de fata…
Filme si oameni, asadar, dupa jumatate de veac… Printre filmele rememorate de Cinemateca a figurat si pelicula lui Vittorio de Sica Umberto D, iar intr-un ciclu paralel al Cinematecii, cerut de abonati, a figurat si un alt film de cincizeci (si unu) de ani al aceluiasi regizor, Miracol la Milano. Hotarat lucru, Vittorio de Sica, regizorul si actorul, a fost una dintre primele -iubiri cinematografice- ale generatiei mele. Vazusem, in epoca, Hoti de biciclete si – fara pregatiri teoretice – am simtit, cu gandul nostru de-atunci, ce inseamna neorealismul si ce schimbari profunde se prefigureaza in filmul mondial. Vazusem apoi Miracol la Milano, cand terminam noi sectia de teatrologie-filmologie a Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica -I.L. Caragiale- (atunci ajunsese filmul pe ecranele noastre). Sedusi de melodia serafica si avantata care incheia filmul, am… adoptat-o, i-am anexat niste versuri conjuncturale (colegii nostri de la actorie plecau in corpore la Piatra Neamt, unde aveau sa inaugureze, multi, cariere stralucite, altii era vorba sa ajungem la Bacau sau la Botosani) si cantam de zor prin Cismigiu, in sir indian: -In melodia noastra/ s-a strans ca-ntr-un hardau/ chemarea tinereasca/ buongiorno la Bacau// pornim spre zile-n care/ tristetea-i accident/ si veselia-i mama, tata/ bona de-absolvent!-. Mai tineti minte Eduard Covali, Eugen Nicoara, Bujor Rapeanu, Mia Leontescu sau, pe unde esti, Ana Maria Narti? Faceam haz de necaz in zile grele. Cine ne ajuta? Vittorio de Sica! Sa mai adaug -amanuntul- ca respectivul slagar era intonat, in film, de niste maturatori, in zbor, pe maturi, de-asupra Domului din Milano? Cat despre Umberto D, filmul de acum 50 de ani, rareori am vazut un film cu atata tristete si emotie -pe metru de pelicula-, un atat de tulburator poem al solitudinii tragice…
Ne-a ramas profund intiparit in memorie si filmul japonez A trai (Ikiru) de Akira Kurosawa, pe care l-am putut revedea in ciclul semi-centenar al Cinematecii. O alta istorie dramatica, trista, povestea unui om care, afland ca nu mai are mult de trait, incearca sa descopere ceea ce n-a reusit sa descopere in intreaga existenta, -sensul vietii- si isi traieste sfarsitul altfel decat si-a trait toata viata, bucurandu-se de ea, facandu-se util semenilor.
Dintre filmele anului 1952, a fost realuata la Cinemateca si ecranizarea shakespeareana a lui Orson Welles Othello, cu Orson Welles insusi in rolul titular. Regizorul intrase in cinematograf cu un deceniu (si ceva) in urma, printr-un film care a zguduit din temelii obisnuintele cinematografice si a deschis cai noi de evolutie filmului mondial, Cetateanul Kane. Cum spunea ilustrul teoretician italian Guido Aristarco, -mitul puterii si dialectica lui interioara- a fost tema predilecta a creatiei lui Orson Welles, si in acest spirit au fost concepute si adaptarile dupa Shakespeare, un alt -centru de greutate- in filmografia marelui cineast american. Macbeth, Othello si Falstaff (Clopotele de la miezul noptii) alcatuiesc o trilogie reprezentativa, iar Othello, o coproductie americano-marocana, este, poate, cea mai stralucitoare dintre cele trei adaptari originale. In sfarsit – ca sa opresc aici referirile la filmele de-acum 50 de ani programate la Cinemateca -, as aduce in discutie si filmul regizorului Kaneto Shindo Copiii din Hiroshima, o pelicula care ocupa un loc important printre filmele consacrate tragediei de la Hiroshima (alaturi de capodopera lui Alain Resnais Hiroshima, dragostea mea). Dupa acest film, la cativa ani, regizorul avea sa se faca binecunoscut in lumea intreaga prin pelicula de mare virtuozitate estetica Insula. Fara vreun scop ascuns, as trece succint in revista ceea ce se intampla prin anul 1952 in filmul romanesc. Succint, pentru ca, oricum, nu-s multe de spus. Anul 1952, in istoria filmului romanesc, a insemnat un singur lungmetraj -clasic-, si acela -datat- din punct de vedere tematic, Mitrea Cocor, de Victor Iliu si Marietta Sadova, dupa Mihail Sadoveanu. Tot pe atunci a aparut pe ecrane filmul de scheciuri al regizorului Jean Georgescu, cu trei schite de I.L. Caragiale: Vizita, Lantul slabiciunilor si Arendasul roman. In sfarsit – si cu asta, basta -, anul a mai continut un scurtmetraj -politic-, La un punct de agitatie de Paul Calinescu. Existau niste decalaje serioase, in epoca, intre filmul romanesc si cel mondial. Nu degeaba vorbim noi despre obsedantul deceniu!…
Pentru ca a venit vorba despre -obsedantul deceniu-, cu ingaduinta cititorilor, mi-as permite, in finalul acestor insemnari, cateva note mai personale… Nu de alta, dar am promis sa vorbesc nu numai despre filme, ci si despre oameni, iar luna trecuta s-au petrecut – in seria rememorarilor dupa jumatate de veac – alte doua -aniversari de suflet- peste care n-as vrea sa sar. La Liceul -Andrei Saguna-, din Brasov, intampinati de o voioasa fanfara si de eleve cu garoafe (care ne-au primit cu un emotionant -arc triumfal-), cei care am mai ramas dintre absolventii promotiei *52 (numeric, din trei clase au ramas cam doua) ne-am intalnit dupa 50 de ani. Dincolo de tristetea inerenta a unei astfel de intalniri, a unor oameni peste care au trecut cinci decenii, am simtit cu totii ca atunci, in anii *50, sansa noastra de supravietuire a fost forta solidaritatii morale, care ne-a ajutat sa trecem, cu fruntea sus, puntile spre azi. In aceleasi zile, ne-am intalnit si la Bucuresti promotia *57 a Facultatii de Filologie ca sa serbam tot 50 de ani… de la intrarea in facultate. Fostul nostru coleg Eugen Simion, presedintele Academiei Romane, a vorbit frumos, despre noi, cei de ieri, despre minunatii nostri profesori (ce sansa uriasa sa ai profesori, in ani grei, pe Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Jacques Byck!), despre colegul nostru Nichita Stanescu (care si-a pierdut rabdarea in urma cu aproape doua decenii), despre personalitatile culturii romanesti pe care le-a lansat promotia noastra, iar ideea directoare a cuvantului sau – si a cuvintelor rostite de ceilalti colegi – a fost, din nou, sansa uriasa de a ne pastra verticalitatea prin noi insine, iarasi spun, prin forta solidaritatii morale. Este si ideea-matca a marilor filme de ieri care au invins timpul. Oameni si filme, iata, se intalnesc intr-o revelatoare simbioza. Pentru mine, cei 50 de ani aniversati azi inseamna si inceputul unei sublime prietenii, aceea cu Nichita Stanescu, poate cel mai frumos -trifoi cu patru foi- din viata mea. In toamna anului 1952, acum 50 de ani, cand Stalin inca nu se pregatea sa moara, ne intalneam la clubul Filologiei si, cu Nichita (de fapt cu Nini), recitam… parodia lui Toparceanu dupa -Noapte de August- de Alfred de Musset. Ironia sortii, Nini era Muza (infasurat intr-un cearsaf cu -fosniri matasoase-), eu eram Poetul: -Ridica-te poete, ia-ti lira si suspina!-. -Dar n-am nici gaz in lampa, nici praf de zacherlina-. -Ridica-te poete si canta cand iti spun!-. -Dar n-ai gasit o, Muza, momentul oportun!-… Si asa mai departe, si asa mai departe… Cum sa nu invingi vicisitudinile timpului?
