Prin soarta lui, Mihail Gorbaciov, care împlinește 80 de ani la 2 martie, oferă cel mai recent exemplu celebru de ceea ce numim ingratitudine a contemporanilor față de marii lor oameni. Din antichitate, de la Cezar, ucis în culmea gloriei, și până în zilele noastre, patria nu le-a fost neapărat recunoscătoare binefăcătorilor ei. Churchill a pierdut alegerile când tocmai se pregătea să savureze pe îndelete victoria în cel de-al Doilea Război Mondial și punea la cale, împreună cu ceilalți doi mari, sovieticul și americanul, noua împărțire a lumii. Generalul de Gaulle, care a redat Franței stabilitatea și grandoarea, a fost înfrânt într-un referendum fără miză chiar în zenitul carierei sale. Stalin a avut parte și el de ingratitudine, e drept, de una postumă și care parcă începe să se estompeze. Și cancelarul Kohl, reunificatorul Germaniei, a părăsit viața politică sub o ploaie de învinuiri meschine.
Gorbaciov are parte de un tratament și mai ingrat. E drept că a fost numit și Omul secolului XX. Dar după numai câțiva ani din cei șase cât a fost liderul suprem la Kremlin, i-a nemulțumit, în propria țară, și pe reformatori, și pe conservatori. Și oficialitățile, și populația s-au îndepărtat de el. Sondajele arată că este unul dintre liderii istorici ai Rusiei cel mai puțin apreciați și iubiți de compatrioții săi. Dar nici occidentalii, care l-au încurajat în demersurile sale, nu l-au sprijinit atât cât spera. Când le-a propus, la o reuniune G-7, să inițieze un „plan Marshall“ pentru URSS, interlocutorii l-au tratat cu o răceală politicoasă, iar după dezmembrarea URSS și reunificarea Germaniei, nu s-au ținut de cuvânt să nu extindă UE și NATO spre Est. Nici chinezii sau cubanezii, nici est-europenii, ca să nu mai vorbim de fosta „lume a treia“, nu-l pot aprecia pentru atitudinea sa, considerată de ei „capitulardă“. Nimeni nu-l prețuiește așa cum se cuvine, pentru ceea ce, totuși, binemerita, pe singurul președinte al URSS. Nici în țara lui și nici în lume. Nimeni nu a tresăltat de bucurie în România mai an, când a poposit pentru niște ore la București.
De ce oare? Probabil, și pentru că e văzut ca un personaj ambiguu. Este drept că, fără el în fruntea URSS, războiul rece ar mai fi durat și nu se știe la ce-ar fi dus. Ar mai fi durat și Uniunea Sovietică, și „sistemul mondial socialist“, Tratatul de la Varșovia, CAER etc., și Zidul Berlinului care scinda Germania.
Gorbaciov a dezlănțuit energii salutare în toate aceste direcții. Dar, la nivelul specialiștilor în istorie recentă și în percepția colectivă, Gorbaciov rămâne greu de înțeles în intențiile sale. Nu se știe prea bine ce ar fi vrut de fapt să facă, și dacă a acționat conștient sau nu în ceea ce a întreprins, dacă a avut clar în minte unde vor duce schimbările inițiate de el. Oricum, a fost depășit de evenimente. Iar de aici, o înfrângere amară. Au pierdut și el personal, și Uniunea Sovietică, și comunismul. Dar au câștigat înnoirea și democrația în spațiul sovietic, libertatea în Europa de Est, Germania – care s-a reunificat și, mai ales, pacea lumii. Gorbaciov se supăra când se afirma că statul pe care l-a condus a fost înfrânt prin încheierea războiului rece, fapt istoric în care el a avut rolul decisiv. Poetul Evtușenko spune că Gorbaciov, cu prețul dispariției URSS, a salvat pacea lumii. Gorbaciov însuși susține că el, personal, a fost înfrânt, dar perestroica a câștigat.
Dar a vrut Gorbaciov, într-adevăr, să dezmembreze URSS? Dimpotrivă, a vrut să-i asigure supraviețuirea și să-i dea o nouă vitalitate. Iar primele încercări din unele republici sovietice de a se desprinde din Uniune au fost întâmpinate cu gloanțe. Că nu s-a transformat totul într-o baie de sânge, este poate și din cauză că Gorbaciov nu avea un plan în chestiune și pentru că a fost întotdeauna șovăielnic și acționa mai degrabă din aproape în aproape, fără viziune. Apoi: a vrut el ca statele din Europa răsăriteană să se îndepărteze de Moscova pentru a intra în lumea democrației? Nu, a crezut că vor adopta și ele perestroica și glasnostiul său. Iar „reconvertirea“ în democrații a țărilor vest-europene prea a fost în cascadă, prea a urmat principiul dominoului pentru a nu trimite la ideea unui plan unitar, de ansamblu.
Gorbaciov a vrut să fie salvatorul de ultimă oră al unui sistem, pe care însă, împotriva voinței lui, l-a dus la pieire. La CC al PCUS existau, încă din timpul lui Andropov, câteva sute de documente ce imaginau soluții de salvare a sistemului sovietic aflat într-un colaps tot mai previzibil. Ca să nu mai vorbim de planurile, reale sau nu, ale serviciilor secrete de reconvertire în altceva a structurilor epuizate ale puterii comuniste.
Prezidând prăbușirea sistemului, Gorbaciov a devenit, repet, împotriva voinței și intențiilor sale, un erou. Nu al Uniunii Sovietice, dar al lumii. A excelat într-o lucrare istorică mondială care s-a îndreptat altfel decât și-a dorit, dar într-o direcție salutară. „Pricina, nu rezultatul, laude ți-a câștigat“, spunea poetul. Cu Gorbaciov e invers: rezultatul, nu pricina îl fac un nume mare pentru omenire. Nici Reagan sau Bush-tatăl, nici papa Ioan Paul al II-lea nu ar fi putut reuși schimbarea mondială, dacă nu ar fi avut un partener ca Gorbaciov. Toate încercările est-europenilor de a se desprinde de Moscova, din RDG, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, au fost curmate prompt și necruțător de Armata Sovietică. Iar Occidentul s-a mărginit să incite, să încurajeze, să dea speranțe, și apoi să se vaite neputincios de pe margine. Dacă Gorbaciov n-ar fi dat liber, vechea ordine ar mai fi durat, ori ar fi fost dărâmată cu mari riscuri și sacrificii.
Lui Gorbaciov i se potrivește mai bine ca oricui, în epoca modernă, o afirmație a lui Hegel, pusă uneori în mod greșit pe seama lui Marx: „Oamenii fac istoria, dar nu știu ce istorie fac“. Ghinionul lui Gorbaciov este că a venit prea târziu. I se poate aplica și lui însuși o spusă chiar a sa despre liderul est-german Honecker: „Cel ce vine prea târziu va fi pedepsit de viață“. Gorbaciov a fost, și el, pedepsit de viață, de istorie.
Probabil că și din această cauză, Gorbaciov este „câștigătorul care nu ia nimic“, cum ar fi zis Hemingway. În fața istoriei, Gorbaciov a obținut o splendidă și binefăcătoare victorie a la Pyrrus. Corneliu Vlad
