La mileniu nou, războaie noi. Războaie anunțate, le putem numi. Căci cel atacat e avertizat dinainte de ce i se pregătește. Sau războaie preventive, căci atacul se produce înainte ca inamicul să prezinte un pericol real sau nici vorbă de așa ceva (cu ce amenințau Miloșevici, Saddam sau Gaddafi securitatea Americii?). Sau războaie în numele dreptului la ingerința umanitară. Adică, să produci alte victime umane în numele salvării de vieți omenești.
În ultimele două decenii, noile războaie au devenit categorie: Iugoslavia, Irak, Afganistan, Libia. Prin ele, se argumentează, sunt salvate vieți omenești, se preîntåmpina proliferarea nucleară, se combate terorismul chiar în culcușul său, se asigură triumful drepturilor omului. Nimic din toate acestea. Rezultatele acestor războaie sunt perverse: la încheierea lor (dacă se mai și încheie), numărul victimelor nevinovate este mai mare, bomba atomică nu poate fi lichidată prin simplul fapt că nu a existat, terorismul se repliază și se diseminează în alte felurite pericole: atentate și atacuri surpriză, (Irak, Afganistan), culturile și traficul de droguri cresc exponențial (Afganistan), vrajba, nesiguranța și încordarea se cronicizează (spațial ex-iugoslav), apar noi dezechilibre geostrategice (Orientul Mijlociu, Asia Centrală, Balcani, acum probabil și Africa de Nord).
Statele lovite sunt nu numai învinse (e un fel de a spune învinse), ele sunt de-a dreptul zdrobite, în structurile lor esențiale, încetează practic să mai existe ca atare, devin un soi de „teritorii neguvernabile“, cum le numea cineva. Iugoslvia s-a spart în bucățți, Irakul și Afganistanul nu mai ascultă de autoritatea guvernului central, viitorul Libiei se profilează incert.
Nici statele considerate învingătoare (în primul rånd SUA) nu cåștigă nimic – din Irak nu mai iese petrol, bogățiile fabuloase ale Afganistanului zac neexploatate, producția de stupefiante a Afganistanului crește fabulos, nici petrolul libian nu va mai putea fi extras și exportat ca pånă acum.
Ciudate războaie, ciudată pace în urma lor. Zone, în extindere, ale lumii devin incontrolabile, de nelocuit în liniște, aruncate în afara legii internaționale, excluse participării normale la viața lumii.
Toate aceste războaie nu sunt doar de prestigiu și, chiar superputere învingătoare numindu-te, nu te prea poți lăuda cu performanța unor asemenea victorii. Miza acestor războaie este, întotdeauna, și una economică. În Irak și Libia, „våntul miroase a petrol“ (expresia excelentului reporter Ioan Grigorescu), în Kosovo și Afganistan se află zăcăminte de elemente pe care cu greu le găsești și în tabelul lui Mendeleev.
Războiul, abia început, din Libia se așează perfect în această paradigmă, chiar dacă e mai imprevizibil ca altele.
Se va reuși anihilarea lui Gaddafi? (e vånat, ca persoană fizică, împreună cu fiii săi, ca un criminal de drept comun periculos, așa cum au fost Saddam și fiii lui, asasinați pånă la urmă).
Va intra Libia într-un război civil prelungit și devastator?
Va mai putea fi exploatat petrolul libian și ce cale va lua el?
Se vor coaliza state arabe și africane în jurul actualului lider libian, care a chemat la lupta împotriva „agresiunii cruciaților“?
Și dacă Gaddafi se va prăbuși, viitorul regim de la Tripoli va fi unul naționalist arab, fundamentalist islamic ori proamerican și prooccidental?
Se vor angaja masiv Statele Unite în războiul din Libia, ori vor lăsa greul pe seama Franței, Marii Britanii etc., și dacă da, vor putea face față solicitării aceste țări? (Europenii vin parcă de pe Venus, nu de pe Marte, ca americanii, renunță aceste mari civilizații europene la vocația lor pașnică?).
Implicată pe tot mai multe teatre de operațiuni, va plusa în continuare America, în forță, în Iran, de exemplu?
Va depinde mai mult, în socotelile sale globale, Washingtonul de Moscova și Beijing, capitale care, în mod evident, au de cåștigat din situația creată de aceste războaie, fără a trage un foc de armă, fără a cheltui un șfanț, fără a avea nicio victimă, fără a mișca un deget?
Războaiele de la confluența mileniilor sunt tot mai lipsite de logică. Or fie la prelungirea unor politici, dar aceste politici au urmări tragice și păgubitoare. Sunt războaie tot mai crude. Mor tot mai mulți civili, oameni perfect nevinovați. Moartea vine din aer și, suntem pe deplin îndreptățiți să o spunem, această moarte vine cu cinism și lașitate, din partea atacatorului. Sunt războaie atipice, asemenea virozelor atipice, perverse, cărora li se vine cu greu de hac.
Iar pe această logică absurdă se persistă cu încăpățânare. Președintele Obama, Måntuitorul de pånă mai ieri-alaltăieri, riscă să devină un fel de George Bush al III-lea, deși îl cheamă și Hussein. Păcat. Chiar dacă a aruncat pisica moartă a operațiunilor din Libia în curtea nervosului președinte al Franței. De fapt, ce superputere unică mai e America dacă se dezangajează în Europa, dă Africa de Nord pe måna aliaților, nu o poate scoate la capăt în Orientul Mijlociu și asistă neputincioasă la ascensiunea vertiginoasă, dar pașnică, a Chinei?
Iar Romånia, unde se găsește Romånia în acest peisaj? „Pe recepție“, după găselnița lingvistică populărească a elevatului diplomat Baconschi. Nici vorbă. Bucureștiul își explică detaliat „poziția“ cånd lucrurile sunt neclare și aliații nu au luat încă o hotăråre, dar tace prelungit după luarea deciziilor și trecerea la acțiune. Cine poate lua în serios un asemenea aliat? Ce credibilitate în lume are o asemenea țară?
Ciudate războaie, inexplicabilă strategie, nesigur viitor. Corneliu Vlad
