Turcia invocă art. 15 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului! Ce inseamnă acest lucru și la ce ne putem astepta in continuare ne explică procurorul Alexandra Carmen Lăncrănjan, într-o amplă postare pe contul său de Facebook:
„În contextul ultimelor evenimente Turcia a susținut că dorește invocarea art. 15 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce a fost preluat ca o ”suspendare a drepturilor omului” de multe agenții de presă. Deoarece am fost întrebată astăzi ce înseamnă exact derogarea de la obligațiile asumate internațional și ce se va întâmpla în continuare, cred că este oportun să fac o trecere în revistă a acestui mecanism legal permis de CEDO.
Ca multe dintre tratatele internationale, Conventia Europeana a Drepturilor Omului prevede o clauză care permite statelor sa deroge de la obligatiile asumate, ceea ce, pe scurt, presupune ca in acea perioada standardul de protectie poate sa nu fie aplicat sau poate fi diminuat.
Desi nu este prima dată când un stat invocă art. 15 CEDO (invocarea acestuia a fost de cele mai multe ori legată de lupta împotriva terorismului), ceea ce este interesant in cazul Turciei este interpretarea si aplicarea dispozitiilor derogatorii.
În primul rand, art. 15 din Conventie nu poate fi aplicat după bunul plac sau oricând nu dorim sa respectam drepturile fundamentale: el este incident în două cazuri – pe timp de razboi sau in cazul unei situatii urgente care ameninta existenta natiunii. Mai mult, derogările nu pot fi arbitrare, statul fiind obligat să restricționeze măsurile doar atât cât este strict necesar raportat la pericol.
Dacă definiția stării de război nu ridică probleme juridice serioase, ”starea de urgență” care justifică derogarea a fost definită de Curte ca vizând o situație excepțională de criza care afectează întreaga populație și constituie o amenințare pentru desfășurarea organizată a vieții în comunitate.
Criteriile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a invoca art. 15 din Convenție privesc existența următorilor factori: starea de urgență trebuie să fie actuală sau iminentă, efectele sale trebuie să vizeze întreaga populație, continuarea vieții organizate a comunității trebuie să fie amenințată iar criza sau pericolul să nu poată fi gestionate prin măsuri permise de Convenție.
Două probleme se nasc cu privire la acest criteriu, pe de-o parte marja largă de apreciere pe care statele o au în a defini starea de urgență și pe de altă parte interpretarea sintagmei ”strict necesar” în ceea ce privește derogările pe care statul le implementează.
Din punct de vedere al condițiilor legale consider că Turcia nu poate invoca existența stării de război, așa cum este ea înțeleasă la nivel internațional, având în vedere că această ipoteză nu a fost invocată în fața Curții nici măcar în cazul conflictului armat dintre Rusia și Georgia.
În ceea ce privește starea de urgență, din datele existente la acest moment cel puțin unul dintre criterii nu este îndeplinit: dacă privim din punct de vedere al ”loviturii de stat” aceasta nu mai este nici actuală și nici iminentă și dacă acceptăm, prin absurd, că situația ar fi fost o amenințare pentru întreaga populație este greu de argumentat că gestionarea acesteia nu ar fi fost posibilă prin metode care să permită respectarea drepturilor fundamentale, în special cele privind dreptul la libertate și dreptul la un proces echitabil.
”Strict necesar” în sensul Convenției impune statelor să demonstreze o nevoie socială presantă la momentul invocării clauzei de derogare. Un prim aspect ce trebuie analizat vizează motivele pentru care legislația statului (care corespunde standardului Convențional) nu ar putea funcționa în acea situație și de ce măsurile speciale ar avea un alt efect. În cauzele împotriva Marii Britanii a fost subliniată necesitatea existenței unor minime garanții, precum accesul la un avocat sau dreptul de a contesta măsura privativă de libertate în fața instanței, din analiza acestora putând să determinăm că o abolire totală a drepturilor fundamentale nu este acceptabilă indiferent de situație.
Interesant în cazul Turciei este faptul că aparent situația a putut fi gestionată de forțele de ordine până la momentul invocării clauzei de derogare și că nu a fost indicat niciun motiv pentru care sistemul statal democratic nu ar putea să funcționeze în această situație.
O altă condiție extrem de importantă în cazul Turciei vizează faptul că statul nu poate deroga în nicio situație de la art. 2 CEDO- dreptul la viață (cu excepția morților survenite ca urmare a acțiunilor de război), art. 3 CEDO – Interzicerea torturii, art 4 paragraful 1 CEDO – interzicerea sclaviei și art 7 CEDO – neretroactivitatea legii penale.
În termeni simpli acest lucru înseamnă că statul, indiferent dacă invocă sau nu art. 15 din Convenție, nu poate să recurgă la execuții publice, la acțiuni care sunt umilitoare sau pot fi privite ca acte de tortură și nu poate în niciun caz să aplice o pedeapsă care nu era prevăzută de lege la momentul comiterii faptelor (în contextul discursului public referitor la reintroducerea pedepsei cu moartea). Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului actele care încalcă art. 3 din Convenție variază de la violențe fizice sau psihice la umilirea publică sau crearea unei situații percepută de persoana în cauză ca afectând grav demnitatea (spre exemplu prezentarea publică a militarilor în situații înjositoare)
Raportat la aceste interdicții consider că există o reală temere că, la acest moment, articolele indicate anterior sunt încălcate constant și nicio derogare nu poate justifica anihilarea acestora în Turcia.
Un ultim aspect important privind derogarea privește obligația statului care invocă art. 15 din Convenție de a informa constant Secretariatul General al Consiliului Europei cu privire la situația existentă, cu privire la măsurile pe care le ia și motivul pentru care sunt implementate aceste măsuri și să informeze imediat ce starea care a determinat derogarea a luat sfârșit.
Problema pe care o ridică aceste obligații este legată de eficiența lor și de mecanismele pe care Consiliul Europei le are în cazul încălcării obligației de informare. În fapt, în cazul unui stat care nu este de bună credință, mecanismul de supraveghere va rămâne fără efect, mai ales ținând cont de caracterul subsidiar al Convenției și de reticența judecătorilor europeni de a interveni prea vehement în politicile statale în cazurile excepționale.
Pericolul invocării art. 15 din Convenție de către Turcia este raportat atât la situația actuală cât și la ceea ce va implica această acțiune în viitor: șansele ca Turcia să poată deroga de la unele dintre obligațiile asumate sunt destul de mari (având în vedere opțiunea Curții de a lăsa o marjă mare de apreciere statului în definirea situației de urgență și a necesității) iar rezultatele pot fi vizibile pe termen lung – păstrarea ”stării de urgență” pe o perioadă lungă de timp, introducerea unor măsuri care nu sunt proporționale cu ”pericolul”, lipsa de comunicare în ceea ce privește garanțiile și mecanismele de monitorizare. Cred că acest moment este la fel de important pentru statul turc cum este și pentru Consiliul Europei – un test al efectivității drepturilor și al eficienței mecanismelor de protecție și supraveghere.”
