Zilele trecute, pe Bulevardul Dacia din Capitala, in sala -Elvira Popescu-, Editura Video a organizat traditionala sa gala anuala de filme, menita sa -scoata in lume- cele mai recente creatii cinematografice ale acestui -studio- al Ministerului Culturii si Cultelor, care incearca sa suplineasca absenta la apel a Studioului -Sahia Film-, sa tina sus -steagul- filmului documentar. Au figurat in program filmele de scurt metraj Ultimii papusari de Jean Petrovici, Chipuri si Caloianu* de Anca Damian si documentarul de metraj mediu Iva Diva de Stefan Velniciuc, consacrat unei vedete a filmului romanesc de odinioara, Ivan Dugan. Despre acest din urma film am mai avut prilejul sa scriu, pentru astazi tin sa-mi manifest bucuria reintalnirii cu regizorul Jean Petrovici.
Este, efectiv, o mare bucurie sa-l reintalnesti in plina activitate pe regizorul Jean Petrovici, care va implini curand cinci decenii de activitate creatoare (debuta in 1953), deci o jumatate de veac dedicata filmului. Scurtmetrajul Ultimii papusari este inca o -piesa- de rezistenta a unei filmografii exemplare, dedicata – in intregul ei – -oamenilor obisnuiti- (cum se si numea unul dintre primele sale filme). -Cand privesti o moara de vant, te gandesti la Don Quijote… Eu ma gandesc la regizorul Jean Petrovici- – cam asa isi incepe povestea scenarista de suflet (si de-o viata) a cineastului, Eva Sarbu – autoare a scenariului si a comentariului -, patrunzand tiptil, in varful picioarelor, in micul muzeu de apartament al regizorului. Acolo, printre trovantii de Hobita, alaturi de o icoana impuscata si o carcasa de obuz plina cu flori, aparatul descopera o alta pretioasa avere, papusile familiei lui Ion Bortea, carora regizorul Jean Petrovici le dedicase, cu ani in urma (prin 1981), un frumos film, Vasilache si Marioara, care ne bucura si azi cu voiosia sa, cu bravura temerarului Vasilache, cel care isi omoara curajos propria moarte. Secvente din Vasilache si Marioara sunt reamintite si in Ultimii papusari, papusile de azi redobandindu-si pentru cateva clipe viata, glasul, hazul si neastamparul. Regizorul Jean Petrovici, care a mostenit -lada de zestre- a ultimilor papusari, stie, stie bine ca a ramas paznic nu numai peste niste personaje fara de moarte, ci si peste memoria unui timp. Cand il privim pe regizorul Jean Petrovici, impreuna cu sotia sa, Ioana, plimbandu-se pe langa moara de vant de la Muzeul Satului, simtim ca filmul sau (la care au mai contribuit, printre altii, operatorul Dumitru Gheorghe, asistentul de regie Marina Constantinescu, monteuza Mira Acristei Popia, compozitorii Cristian si Florian Nanu si – cu vocile lor – Cristina Deleanu si Mircea Albulescu) este un drum tainic spre propriul suflet. Regizorul insusi pare un -ultim papusar- care-si priveste cu grija trecutul cinematografic, propria sa viata, propria sa arta, daruite oamenilor, bucuriei.
De altfel, proiectul initial al filmului (si al scenariului) se numea chiar Viata, ca un film documentar: era conceput pentru un film de metraj mediu, si era povestea mai multor colectii din casa Petrovici, fiecare dintre obiecte avand istoria lui si fiind legat de nasterea unui film sau de drumurile strabatute in viata, de oamenii intalniti. Poate, odata si odata, va fi transpus pe ecran si acest generos proiect al scenaristei Eva Sarbu (care a castigat, de altfel, concursul de scenarii organizat de Centrul National al Cinematografiei in vara anului 2001), dar pana una-alta voi reparcurge acum, succint, viata, ca un film documentar a regizorului Jean Petrovici. Debuta, cum spuneam, in urma cu o jumatate de veac, prin filmul documentar de scurt metraj Pui de soim (1953), realizat chiar in anul absolvirii Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica -I.L. Caragiale- din Bucuresti. Era primul dintr-o serie lunga, de peste 200 de filme documentare, recompensate cu zeci de premii nationale si internationale. In mai putin de un deceniu, Jean Petrovici devenea un nume -de baza- al documentarului romanesc. Prin filmele sale, regizorul anunta o sensibilitate iesita din comun si o pasiune neobosita pentru semnificatiile -faptului divers-. Un om obisnuit (1960) contura un portret contemporan extras din viata de catre un publicist -vioi- al acelor ani, Nicuta Tanase. Dar filmul care avea sa incununeze o prima etapa din creatia regizorului a fost Pretutindeni muncesc oameni (1963), urmat la scurta vreme de Radacinile orasului si Scoala de la Meri (1964). Cei trei eroi ai filmului Pretutindeni muncesc oameni sunt un revizor de cale ferata, un paznic de far si un meteorolog de pe varful Omul, trei -oameni singuri-, izolati – prin specificul muncii lor – de colectivitate, care se straduiesc, prin tot ce fac, departe de semenii lor, ca viata celorlalti sa-si desfasoare cursul firesc. Cu un comentariu de Eugen Mandric, filmul poate fi considerat emblematic pentru creatia lui Jean Petrovici, care, si in multe din celelalte filme ale sale, fie ca se petrec in subteranele Capitalei (Radacinile orasului), ca vorbesc despre o invatatoare dintr-un catun izolat (Scoala de la Meri) sau vizeaza, intr-un serial, activitatea de pe o platforma marina (ciclul de opt pelicule realizate intre anii 1976-1982) aduce in prim-plan -oameni singuri-. In Scoala de la Meri – care inaugura colaborarea regizorului cu scenarista Eva Sarbu – atragea atentia si lirismul de buna calitate.
Cariera regizorului Jean Petrovici avea sa se imbogateasca, in anii *70 si *80, cu alte zeci de titluri, filme in care cineastul – largindu-si permanent aria de cuprindere tematica – s-a aflat, iarasi, in cautarea unor subiecte insolite, relevante. Sensibilitatea regizorului-poet avea sa izbucneasca in filme precum Visele copilariei (1971) sau Porumbeii si fanfara (1973). Filmul Mihai Eminescu (1976) ramane unul dintre cele mai frumoase -omagii de suflet- aduse de cineasti luceafarului poeziei romanesti. Din 1981 dateaza, cum am vazut, sugubatul film Vasilache si Marioara. Dintre celelalte filme ale anilor *80 – printre care Geneza sau Un vis prometeic – se distinge documentarul poematic Constantin Lucaci (1985), consacrat unui artist puternic si fascinant, care a lasat in urma lui, pe unde a trecut, in diferite orase ale tarii, minuni de frumusete, inimitabilele sale arteziene din otel, ca niste personaje dintr-un palpitant basm modern. Regizorul Jean Petrovici – care, peste doi ani, va deveni octogenar – a continuat sa lucreze si in anii *90, prezentand la Cinemateca, acum trei ani, filmul Pasiuni II, stabilind, astfel, un -racord- cu filmul sau din 1965, Pasiuni, care vorbea tot despre imaginatia si puterea de vis a unor oameni din zilele noastre. -Viata, ca un film documentar-: o formula care inchide in ea o exemplara cariera cinematografica!
