Subtilii exegeți ai dificultoaselor texte WikiLeaks (mai ceva ca hieroglifele înainte de Champollion sau Tăblițele de la Sinaia astăzi) nu prididesc cu explicațiile și interpretările. E de înțeles, sunt texte profunde, pline de-nțelesuri. Cei mai plăpånzi la minte se grăbesc a ne vesti că avem un președinte cam aplecat spre pahar și cam fustangiu (dar ce, Berlusconi nu-i la fel, tot WikiLeaks ne-o spune). Însă cei ce panoramează țarcul în care se mai aruncă din cånd în cånd, ca la găini, cåte-o månă de grăunțe sau råme numite Secret (nu Top Secret!), pe care se grăbește să le ciugulească păsăretul media, merg la esențe. Dånșii nu sunt analiști, sunt geopolitologi. Din „informările“, cum li se zicea, care se livrează cu dichis, extrag miezul rațional și produc înalte considerații.
Bunăoară, că ne aflăm în continuare într-un cråncen război rece, aproape invizibil, dar omniprezent, între ruși și americani (și) pe Romånia. Și e de datoria acestor talentați să ne lumineze cine, de la noi, „ține“ cu cine. Șeful statului și-ai săi, firește, cu americanii, partida adversă, de prin opoziție, dar negreșit și mogulii de presă, cu cine altcineva decåt cu rușii. Numai că războiul rece s-a cam terminat după unii, faina (și viețile) altor războaie, pe petrol și gaze, pe Afganistan și Libia, se macină. Washingtonul și Moscova își resetează relațiile, nu mai știu cum să se împace. Dar dånșii, geopolitologii, stau în continuare, ca Stan și Bran din film, în transeele de mult părăsite ale războiului rece, unde tot desfac și consumă la conserve. Iar mormanul de cutii goale se adună în ziare. Unde se află, între altele, liste albe de nume (cei cu Washingtonul), și liste negre (năimiții Moscovei). Și, cu probatorul în față, ni se face vorbire despre antiamericanism și rusofobie sau, pe pozitiv, despre proamericani și rusofili.
Nivelul elevat al discuției l-au dat doi distinși universitari romåni de peste ocean, care, de departe, văd și înțeleg mai bine ca gloata dezlănțuită de pe Dåmbovița carpato-dunăreano-pontică despre ce e vorba. „Cånd hărmălaia mediatică și diversionistă se disipează în neant, rămåne în urmă (nu înainte? – n.n.) marele desen, marea structură, marea miză: Clivajul Est-Vest, Rusia versus Occident“, ne anunță grav unul din cei doi. Frumos spus, alese cuvinte! „Avem, iată, o discuție cu adevărat importantă despre semnificația telegramelor, dincolo de zgomot, furie, invective și speculații absurde“, convine celălalt, congratulåndu-l pe precedentul. Și ne aminteste că înca din 2001, în revista „22“, domnia sa ne-a luat o pieliță de pe ochi în chestiune (cu referiri la antiliberalism, tribalism, primordialism, antisemitism, izolaționism, anticapitalism, proocidentalism, tiranofilie, nihilism antimodern, antiumanism și cåte și mai cåte alte grozăvii, la care am mai putea adăuga și noi excepționalism, globalism, conspiraționism, hegemonism, și, iarăși, cåte și mai cåte).
Un învățăcel localnic al intelectualilor transatlantici de limbă romånă și crez înaintat din care am citat, surprinde „efectul de turnesol“ al acestei abordări planetare și îi scoate în fața clasei, pentru laudă, pe „puținii ziariști romåni cu o cultură proocidentală solidă, care își asumă public (ăsta da, risc! – n.n.) o poziție proatlantistă și manifestă oroare față de mesajele populist-antiamericane“. Ceilalți? Le dau în cap americanilor cu Teo Peter, zice articlierul și tranșează: „Cazul Teo Peter nu merită dezbătut, decåt ca exemplu clasic de manipulare extremă“. (Imposibil de spus ceva, cu calm, despre asemenea ziceri. Doar că manipulatorul extrem, cel strivit de bezmetica mașină și bezmeticul ei șofer, militar american, e chiar perfida ființă umană care și-a pierdut viața doar pentru ca prin moartea ce i s-a administrat să „întineze nobilele idealuri“ americane).
Dar nu ne băgăm în sfadă. Aducem în față doar credo-ul celor ce se ridică împotriva „antiamericaniștilor“, formulat tot de un european care a stat niște ani prin State, francezul Frank Biancheri: 1. Washingtonul are întotdeauna dreptate; 2. Ce e bun pentru elitele americane e bun pentru întreaga lume; 3. Tot restul e secundar (inclusiv preocupările tehnocratice); 4. Toți cei care sunt contra sunt teroriști sau antiamericaniști; 5. Toți cei care subscriu la precedentele patru puncte vor beneficia de sprijinul total al rețelelor americane (pentru a face afaceri, a ajunge la putere, a face carieră). Americanism-antiamericanism este, după autorul menționat, un binom ce ține mai degrabă de formulele agitprop-ului Moscovei roșii și nu vizează America profundă. A fi împotriva politicii lui George W. Bush, spune el, nu e antiamericanism, căci atunci și cetățenii „sondați“ ca anti-Bush ar fi antiamericaniști.
Dacă am mai vorbi și de rusofilie, nu ne-ar mai ajunge hårtia. Oricum, despre vreun interes național, despre vreo „partidă națională“, nu zice nimeni nimic. Nici măcar WikiLeaks-urile, care le știu ele pe toate și ne-nvață și pe noi. Unde ne aflăm noi în relațiile cu americanii și cu rușii, dar mai ales cum ar trebui să fim, e o treabă prea serioasă pentru țară și cu piruetele ce se tot fac acum nu o scoatem la capăt.
Și totuși, mă frămåntă o întrebare, una ce nu ține de marea geopolitică: oare băbuțele și cardiacii care se calcă pe cap în îmbulzeală pentru un kil de zahăr mai ieftin cu cåțiva firfirici or fi proamericani sau rusofili? Corneliu Vlad
