A fost la inceput doar un gest spontan. In apropiere de cladirea Hotelului Millenium, chiar langa locul dezastrului, cativa pompieri au ridicat un steag instelat pe uriasa gramada de moloz ce domina zona. Au vrut sa arate ca, in ciuda mortii care domina totul in jur, spiritul le este inca viu si viata merge inainte. Ca la un semnal, altii le-au urmat gestul. Politisti cu masti pe fata, muncitori constructori cu hainele acoperite de praful murdar, asistente in costume albastre si verzi, toti si-au prins steaguri la revere sau si le-au infasurat in jurul gatului. Chiar si cainii din echipele de salvare, ale caror labe sangereaza din cauza taieturilor si ai caror ochi umezi, epuizati, privesc agitatia din jur, au prinse la gat esarfe albe, rosii si albastre. Mergand in sus pe Bulevardul Sase, perpendicular cu ceea ce fusese Centrul Financiar, observ aceleasi lucruri. O mare de steaguri instelate se revarsa de la geamurile cladirilor din jur, in timp ce afise mari pe care oamenii si-au asternut gandurile despre tragedie si solidaritate umana stau agatate peste tot. In apropiere de Canal Street, cineva a scris pe un zid -Dumnezeu binecuvanteaza America-, iar literele mari, rosii, parca sangereaza. -Impreuna ramanem uniti-, vad asternut pe o bucata mare de carton, alaturi de poza uneia dintre victime, un lucrator de la Cantor Fitzgerald Securities, despre care citesc ca se afla la etajul 101 al Turnului de Nord, adica acolo unde moartea a lovit prima oara…
E dimineata devreme in New York si orasul se trezeste la viata. De cateva ore, ploaia a inceput sa cada in valuri mari si grele peste strazi, iar tunetele si fulgerele se aud necontenit. E racoare si ma gandesc ca, la doar cateva strazi distanta, oamenii continua sa caute disperati semne ca sub daramaturi mai exista supravietuitori. -Degeaba, nu mai au nici o sansa-, imi citeste gandurile unul dintre colegi, un tanar simpatic, ziarist la -New York Post-. Jim Jenkins incearca sa zambeasca, insa fata ii arata doar un ranjet ciudat. -Pentru noi, insa, totul trebuie sa mearga mai departe-, adauga el si imi arata, la coltul cu Strada 14, luminile de la un magazin ce a stat deschis toata noaptea. Acum realizez si eu ca, spre deosebire de ultimele zile, imaginile par schimbate in zona pe care am batut-o de atatea ori in cele aproape 72 de ore de la dezastru. Desi e doar 7 dimineata, e plin de oameni, de femei cu copii de mana, de functionari la costum si cu genti diplomat, de adolescenti, cu saci colorati in spate, ce se indreapta, grabiti, spre scoala. Un aprozar cu o inscriptie in coreeana deasupra intrarii si-a scos lazile de fructe
si legume pe trotuar, iar doua femei cantaresc o cutie de mere. Mai incolo, o frizerie tocmai si-a aprins luminile, iar proprietarul, un individ cu o mustata a la Dali, isi saluta cu bucurie vecinii. La coltul urmator, aceeasi agitatie. Cativa barbati imbracati in costume de lucru, multi dintre ei cu ghetele murdare de noroi, beau cafea cocotati pe scaunele inalte ale unui bar. Urmaresc -Good Morning, America- de pe canalul ABC si comenteaza cu voce tare imaginile ce infatiseaza operatiunile de salvare. -Sunt niste conditii groaznice-, spune unul dintre ei, un hispanic inalt si solid, in timp ce ceilalti il aproba. -La un moment dat, nu mai vedeam nimic din cauza apei ce-mi cadea pe fata si am alunecat peste niste bucati de fier-, spune altul, aratand spre haina galben-rosie cu dungi fosforescente patata de noroi. Iesim in strada si acum realizam si mai bine ca, in ciuda ploii care cade tot mai tare, viermuiala oamenilor creste din minut in minut. Sunt mii de oameni pe bulevardul mare, cu trotuarele late, iar masinile inunda cele sase benzi perfect trasate. La fel e si pe Broadway, unde vedem deschise o multime de restaurante. Nu e nimeni la terasele maturate de stropii mari, insa inauntru e plin de clienti ce-si iau micul dejun, iar zgomotele si rasetele razbesc in strada. Si in Times Square e plin de viata. Turisti japonezi, in grupuri compacte, se inghesuie sa cumpere poze cu World Trade Center de la magazinele de suveniruri, in timp ce camerele lor de filmat surprind imagini cu steagurile americane ce flutura pe cladiri si cu pozele celor disparuti lipite pe stalpi. La coltul Strazii 47, o coada de vreo 30 de oameni asteapta sa cumpere bilete la spectacolul -Aida-, a carui muzica este compusa de Elton John. -Trebuie sa aratam tuturor ca niste descreierati nu ne pot infrange-, imi spune Tim Rice, un californian ce a venit in oras in urma cu o saptamana. Zambeste si flutura un mic steag instelat, in timp ce oamenii din jur incep sa strige ca la un semnal: -USA!, USA!-
Vrem sa ne indepartam, insa in acel moment politistii se reped in piata de pe strazile laterale strigand oamenilor sa plece din zona. -E o bomba!-, spune unul dintre ei, insa anuntul sau nu mai produce defel panica. Au fost zeci de evacuari in ultimele zile, iar oamenii s-au obisnuit. Parasim piata in cateva secunde si privim de departe cum trei caini ciobanesti intra in cladirea Nasdaq, insa se reintorc in doar cateva minute. -Alarma falsa din nou!-, spune Jim, facandu-mi semn sa mergem spre Bulevardul Lexington, la Armorie, unde exista un Centru de criza pentru rudele celor disparuti. In cateva minute ajungem la cladirea de caramida de pe Strada 26 si, spre deosebire de aseara, nu mai gasim aproape pe nimeni in fata. Doar cativa membri ai Garzii Nationale si politisti stau adapostiti de ploaie intr-un cort pe care Armata Salvarii il are deschis in zona, in timp ce o avalansa de masini si autobuze coboara spre sudul Manhattan-ului. -Nimic nou-, ne anunta unul dintre soldati, un ochelarist slabanog, cu care ne-am imprietenit in ultimele zile. -Poate doar ca suntem in alerta maxima, caci -The Chief- (n.m. -Seful- – presedintele George Bush) vine astazi in oras-.
E aproape 8.30 la New York si acum orasul s-a trezit de-a binelea. Daca n-ar fi amintirea tragediei care a lovit orasul marti, ai spune ca nimic nu e diferit fata de o zi obisnuita. Oamenii se grabesc spre birouri si scoli, spre firme. Spre viata. Pare ca nimic nu s-a intamplat, ca nimic nu le-a schimbat complet existenta in urma cu cateva zile. Doar in sudul cartierului, in Districtul Financiar, izolat ca o insula lovita de ciuma, cativa oameni curajosi se lupta cu ploaia, frigul si daramaturile pentru a-i salva pe cei despre care se spera ca inca se agata de viata.
