East Village este una dintre cele mai frumoase zone din Manhattan. Cladiri vechi, pline de istorie, se randuiesc frumos pe strazile pline de verdeata, in timp ce magazinele mici, discrete, si galeriile de arta rasar la tot pasul. Doar cateva minute de promenada sunt suficiente pentru a descoperi multimea de temple hindu si sinagogi, de biserici ortodoxe sau mici moschei care exista in zona. Cartierul e imaginea clasica a amalgamului de populatii care alcatuieste in acest moment Statele Unite. Evrei, indieni, greci sau arabi traiesc de zeci de ani in aceste locuri, intr-o comunitate ce parea perfect inchegata si ferita de orice suspiciuni. Tragedia de martea trecuta a schimbat insa radical viata oamenilor din cartier, care peste noapte si-au adus aminte ca sunt de rasa si culoare diferite. Linistea a fost inlocuita cu neincrederea, iar traiul pasnic a facut loc urii.
Peste 2.000 de credinciosi, majoritatea din Bangladesh, se adunau in fiecare zi de rugaciune la Moscheea Madina din East Village. Astazi insa, nu sunt decat vreo 50 de oameni in cladirea alba, ce pare decupata din -O mie si una de nopti-. Cei mai multi dintre ei sunt tacuti, iar privirile li se plimba suspicioase incolo si incoace. Par niste oameni haituiti si nu pot sa nu ma gandesc ca, in locul linistii sufletesti si a pioseniei, credinciosii din moschee sunt dominati de neincredere. Vad si acum cuvintele mari, strambe, ce au fost asternute cu vopsea albastra pe zidul cladirii. -Distrugeti moscheea!-, sta scris intr-o parte, in timp ce, langa usa de la intrare, o caricatura a lui Osama bin Laden si apelul -Afara cu arabii!- acopera jumatate din zidul proaspat vopsit. Cativa credinciosi in haine lungi, albe sau crem, cu barbi mari, discuta aprins in fata cladirii si din cand in cand arata spre peretii inscriptionati. Vocile lor sunt stridente, insa nu reusesc sa acopere intru totul tanguielile imanului dinauntru, care rosteste rugaciunea de seara. Trei politisti stau in apropiere si unul dintre ei imi face semn sa nu fac fotografii. -Intoarceti-va in strada-, striga el, -caci oamenii de-aici merita si ei acelasi respect-, adauga, moment in care aud din departare un urlet ce se apropie. E un grup de aproape 10 tineri, unii cu fetele acoperite de esarfe cu steagul american, ce se indreapta spre moschee, agitand pancarte si vociferand. Pe masura ce se apropie de Mandina, aud deslusit strigatele antiarabe si vad chiar cum unul dintre ei isi pregateste sprayul cu graffiti ca sa mai mazgaleasca inca o lozinca pe zidul moscheii. E impiedicat de politisti, care se reped sa cheme ajutoare prin statiile de emisie-receptie. Peste doar cateva minute, sirenele masinilor care se apropie acopera larma celor din strada, care, incetul cu incetul, dispar din zona…
Secretarul templului, Hafiz Choudhury, imi spune ca, dupa tragedia de saptamana trecuta, -nu a fost zi lasata de la Allah in care Madina sa nu fie atacata-. Dintr-un dulap scoate o piatra care a facut tandari unul dintre geamuri, in timp ce degetele subtiri imi arata inscriptiile de pe ziduri. -Oamenii se tem sa vina la rugaciune, caci au fost insultati, scuipati si amenintati cu moartea-, adauga si Shobir Ahmed, un individ mic de statura, cu tenul masliniu, despre care aflu ca este contabilul moscheii. -Cine si-ar fi putut inchipui ca in America ne izbim de exact aceleasi lucruri de care ne temeam in tara?-, ofteaza el, dupa care imi spune ca -si noi suntem cetateni americani si iubim aceasta tara din toata inima-. Hafiz da din cap aprobator. -La Chicago au spart magazinele tinute de arabi, in Florida ne-au impuscat un frate musulman, iar in New Jersey, Politia a iesit pe strada sa ne protejeze-, spune el si completeaza: -Sotiei ii este frica sa mai duca copiii la scoala, caci si cei mici au fost montati impotriva noastra. Asa ca de o saptamana ei stau acasa si nu mai merg la cursuri-.
De-afara se aud din nou strigatele grupului de tineri, iar cei doi se grabesc sa se refugieze din fata geamurilor. -De unde atata ura impotriva noastra-, se plange Ahmed, -caci cei care au provocat aceste tragedii nu au fost deloc musulmani adevarati-. Ma uit la el nedumerit. -Coranul ne spune ca nu e voie sa ucizi, iar sinuciderea e un pacat-, imi explica barbatul, in timp ce, afara, strigatele se potolesc din nou. -In plus-, revine Hafiz, -lumea nu face diferenta intre musulmani si altii, pentru ei esential e doar faptul ca ai tenul inchis, porti barba si ai turban pe cap-. Ii dau dreptate. In zilele din urma, am vazut si eu zeci de scene cu oameni asupra carora se revarsau torente de injuraturi si blesteme doar pentru ca purtau turbane colorate. Cu femei acoperite de esarfe si care trebuiau sa se refugieze in masini de politie din cauza tinerilor ce faceau gesturi obscene. Cu batrani ce erau izolati in metrou si despre care lumea spunea ca sunt rude cu teroristii. Cu magazine ce aveau vitrinele murdare de grafitti, cu patroni arabi batuti de cumparatori infuriati. Cu soferi de taxi ale caror masini galbene au fost zgariate, iar clientii refuzau sa se urce in ele, desi erau libere. Le spun celor doi barbati de apelurile la calm ale liderului de la Casa Alba sau de amenintarile procurorului general Ashcroft, ca scandalagiii vor fi arestati. -Ma intreb cand se va potoli aceasta ura-, comenteaza Hafiz, -caci oamenii nu prea tin cont acum de indemnurile presedintelui sau ale FBI-ului-.
Ies din cladire in noaptea care s-a lasat de mult. Masini de politie sunt parcate in fata Madinei, ale carei lumini nu au fost inca aprinse. Daca nu esti atent, nu observi semnele inscriptionate pe pereti. O iau incet la pas, pe strada plina de oameni. Multi arunca priviri pline de ura spre moschee, al carei contur se intuieste in intuneric. Dupa cateva minute, observ din nou politie. De data aceasta, in fata unei sinagogi in care barbati cu palarii mari, imbracati complet in negru, intra si ies intr-o agitatie continua. -E Noul An evreiesc-, imi explica un tanar hasidic cu perciuni lungi, incarliontati. -Rosh Hashanah fericit!-, ii striga cineva de pe celalalt trotuar, si baiatul si raspunde zambind. -E prietenul meu Ali, un arab din Yemen cu care am crescut de cand eram mici-, se explica el. -Pentru noi, totul e neschimbat-, spune David si se repede inauntru in templu.
Plec mai departe si ma gandesc la orele din urma. La momentele care au schimbat totul. Neincrederea domina in multi, insa nu cred ca va dura multa vreme. Semnele impacarii apar timid sa-si faca loc in marea de suspiciune care exista acuma si nu pot sa nu ma gandesc ca, pana martea trecuta, evrei, indieni, greci sau arabi traiau in perfecta liniste in East Village, una dintre cele mai frumoase zone din Manhattan.
